REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dansul himerelor: “Muzeon - Ștefan Râmniceanu” – cronică de film


     Cel mai lesne este să te plimbi printr-o expoziție și să descrii ceea ce vezi. După cât te țin puterile, cultura, eventuala sensibilitate în fața unei lumi a culorilor, a formelor etc. Destui autori ai unor filme dedicate artelor plastice nu au mers, nu au putut merge mai departe. Laurențiu Damian nu s-a aflat niciodată printre ei. Leader al generației '80, cea care îmbogățea definiția documentarului practicat la studioul Sahia, și-a asumat specia derutantă, lunecoasă, greu de fixat înr-o formulă, a filmului numit "despre artă" numai atunci când subiectul se cuibărise în universul său mental, găsind, acolo, vibrație, rezonanță, deslușiri. Altfel spus, numai când îl inspiră, când îl instalează într-o anumită stare pe care vrea să o transmită și spectatorului. Atât celui cunoscător al temei, cât și celui aflat, deocamdată, în afara ei. Dacă acceptăm acest unghi, cred că despre creația tulburătoare prin bogăția ei, impresionantă prin spațiul ce se cuvine acaparat, a lui Ștefan Râmniceanu, nu se poate vorbi, cel puțin atunci când nu ești un specialist, decât plasându-te sub aura fascinației. Spun toate astea răstălmăcind cuvintele lui Rohmer, "ce vanitate" și această vorbire! Laurențiu Damian știe bine, de aceea nu cuvintele călăuzelor prin muzeul-casă al artistului sunt esențiale, ci sentimentul închiderii într-un spațiu magic. Cineastul convoacă Himerele, motive structurante ale unei părți a creației lui Râmniceanu, să întrețină, prin mlădierile trupului lor vraja (Liliana Iorgulescu și dansatoarele sale) pe fundalul muzicii semnate de Cosmin Lupan. Aceste întruchipări ale fantasmelor par coborâte printre noi, ca într-o scurtă evadare, tânjind, de fapt, după lumea în care s-au născut, o lume a picturii lacome, cu tușe pline de corporalitate, țâșnind din ramă, parcă pentru a concura sculptura, deși, pe întinsul operei artistului, trăiesc în bună frățietate. Casa-muzeu (se poate spune și așa) a lui Ștefan Râmniceanu, spațiul în care s-a clădit pe sine însuși ("Eu locuiesc într-o sculptură", spune, la un moment dat) a fost, pentru mulți dintre noi, o legendă, mai inaccesibilă decât grădina lui Monet de la Giverny, decât celebrul său iaz cu nuferi. Astăzi, odată cu filmul lui Laurențiu Damian, (realizat după un proiect al academicianului Răzvan Theodorescu) al imaginilor fixate de Ionuț Pădure, artistul ne deschide generos poarta grea, hiperbolă a unei ferecături, ne îngăduie să-l vedem stând cu himerele la masă, inclusiv cu himera propriei tinereți, apoi ne lasă în grija lor, să alunecăm prin vastele săli care cheamă lumina. Dincolo de toate, de imboldul apropierii de un univers care ni se oferă pentru a-i desluși misterul, Muzeon ne transmite, cred, un gând esențial: masivitatea artei lui Ștefan Râmniceanu are nevoie de aer, de înălțime, de complicitatea naturii, pentru a-i simți pulsația.


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film muzeon, film despre arta, laurentiu damian, muzeon stefan ramniceanu

Opinii: