REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Ne lipseşte o seriozitate a disciplinei”


     Eu în principiu nu cred în utilitatea, în eficienţa unor interviuri sau declaraţii: cu toţii ştim ce trebuie făcut, cum trebuie făcut, dar vorbim prea mult şi facem prea puţin. Am oroare să discut numai ca să discut. De 20 de ani citesc aceleaşi articole în care regizorii descoperă şi redescoperă uimitoarea axiomă că trebuie să conlucreze cu scenariştii şi cu scenografii. De ce trebuiesc repetate la infinit aceste lucruri elementare. Ne pricepem de minune să elaborăm enunţuri: a mai rămas lucrul neînsemnat ca ele să fie realizate. A scrie atâta devine comic, a face atât de puţin devine de-a dreptul dezarmant. Şi totusi...
     Eu sunt în primul rând actor de teatru şi prefer filmului teatrul, pentru că-I fac de mai multă vreme şi, poate, pentru că e un teren pe care mă simt mai sigur, cu mai multă experienţă. Debutul meu în film, în Gioconda fără surâs, este accidental, lucru care reprezintă o întrebare, o mirare: am jucat pentru că întâmplător mi-a plăcut scenariul şi pentru că întâmplător am fost solicitat să joc. Nu-mi este indiferent scenariul, nu-mi este indiferent rolul meu, nu-mi este indiferent regizorul şi nici partenerii: o serie întreagă de date pe care e foarte greu să le găseşti întrunite la un loc. Sunt foarte receptiv şi orice regizor de bună credinţă ar veni la mine cu un scenariu interesant şi cu un rol care să ofere posibilităţi de lucru (nu mă refer la dimensiuni ci la substanţa rolului) aş fi tentat să fac o nouă experienţă în film. Cu o condiţie — modificările ulterioare care se aduc scenariului să fie făcute cu ştirea şi aprobarea mea, a actorului care şi-a ales rolul pentru că acesta pledează pentru anumite idei.
     Sunt un spectator convins de film. Fireşte, în afară de sentimentul comun fiecărui om din sală, filmul e cel mai bun prilej să văd jucând marii actori ai lumii. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre filmele româneşti, deşi fără discuţie, actoria este sectorul unde stăm cel mai bine şi calitativ şi numeric. Nouă ne lipseşte o tradiţie, o seriozitate a disciplinei, a coordonării bogatului material uman, uneori în teatru şi practic întotdeauna în film. Am văzut atâtea filme româneşti cu actori excelenţi dar puşi în situaţii imposibile şi prost filmaţi. Au existat prea puţine roluri de adâncime psihologică fie pentru că actorii n-au fost bine distribuiţi, fie din cauză că n-au fost puşi în conjunctura prielnică. Dacă am trece în revistă filmele româneşti, cu greu am putea spune despre vreun rol că e memorabil — ca cele pe care le marchează în cinematografia mondială Richard Burton sau Anthony Quinn, de exemplu. Pentru actori desigur că există o mare deosebire între a juca teatru şi film: una e a trasa dintr-o trăsătură un cerc, de a crea un rol unitar într-o seară — fireşte după munca minuţioasă a elaborării — şi alta a închega un rol din fragmente. Televiziunea este o excelentă repetiţie pentru cinema. Măsura în care eu m-am descurcat în acest prim film al meu ar fi fost nu ştiu cât micşorată dacă n-aş lucra în TV, care te învaţă cu economia mijloacelor necesare unui gros-plan, cu intimitatea tonului pe care scena nu ţi-o permite, cu o mai mare supraveghere a gestului, a expresiei. Acelaşi lucru pot să-I spun şi despre teatrul radiofonic care te obligă la o mai mare expresivitate a vocii, la nuanţări mult mai subtile.
     Drama intervine acolo, oamenii care ar putea face cinematograf de bună calitate sunt împiedicaţi s-o facă şi invers, cei care nu au ce căuta în cinema sunt lăsaţi să facă filme.
     Faptul că cinematografia noastră merge prost pe mine mă supără nu numai din punct de vedere al mândriei naţionale, ci prin absurditatea acestei situaţii, pentru că avem premizele unei mari cinematografii, pentru că talentul nostru este, sunt convins, multilateral. Nu cred că adevăratele talente nu-şi fac loc atunci când încep să lucreze. Dar să lucreze. Să spună ceea ce au de spus, aşa cum o face în poezie Sorescu, care izbuteşte să scrie o poezie fără hotare.
     Dacă fac un bilanţ a ceea ce am spus, nu găsim niciun lucru nou şi de aceea mi se pare jenant şi inutil să pledez pentru lucruri repetate până la disperare.
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1968)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actor, actor roman, despre film, interviu, ion marinescu

Opinii: