Un poem prea delicat pentru o realitate atât de puternică
Sigur, s-ar putea spune: miza a fost prea mare. Debut cu film de actualitate și încă pe o temă de care nici regizorii cu experiență nu se apropie toată ziua. Sigur, s-ar putea adăuga: experiența a fost prea mică. Experiența de scenarist a reporterului
Mihai Creangă, experiența de regizor a lui
Andrei Cătălin Băleanu, cunoscut doar prin colaborarea la un film greu de uitat:
Apa ca un bivol negru. La fel de sigur, aceste două afirmații s-ar putea alătura ca argumente într-o pledoarie pro
Muntele ascuns, în cazul în care o asemenea pledoarie ar fi dreaptă și necesară. Dar nu cred că este. Căci n-avem încotro trebuie să recunoaștem, și cred că e mai bine să recunoaștem:
Muntele ascuns nu este ceea ce am numit de atâtea ori cu orgoliu «o nouă reușită a cinematografiei noastre». În mod ciudat el nu este nici o cădere, un «pas înapoi», pas pe care, tot recunoscut sau nu, uneori îl facem. În mod și mai ciudat, el este o reușită pentru Andrei Cătălin Băleanu «personal», căci din mijlocul neajunsurilor și neîmplinirilor, talentul lui de regizor, sensibilitatea lui cinematografică răzbat la lumină, clare, imposibil de tagăduit. Mai presus de orice însă,
Muntele ascuns mi se pare a fi o lecție. O lecție despre cum nu trebuie debutat. Nu trebuie debutat în primul rând pe un scenariu insuficient de bogat în materie cinematografică. Mihai Creangă este un foarte bun reporter, proza acestui film are o remarcabilă valoare documentară, dar nu suficiente calorii pentru transformarea ei în valoare cinematografică. Greșeala lui Andrei Cătălin Băleanu este de a fi acceptat această lipsă de substanță cinematografică, cucerit se vede tocmai de substanța documentară a scenariului, copleșit poate, ca și Mihai Creangă, de bogația realităților ce fac să vibreze locurile în care au filmat, copleșit adică de actualitatea în stare pură. Și iată rezultatul: în preajma unui loc pe care-l simți pleznind de viață, viață de șantier, viață de oameni care «azi închid aici, mâine deschid dincolo», într-unul din acele locuri poate mai puțin duioase decât ne sugerează comentariul de început și sfârșit al filmului, în acele locuri în care se trăiește aspru, se desfășoară o poveste molcuță, cu un băiat «de oraș» venit pe șantier unde e mama, care mamă are alți copii și alt bărbat, care bărbat e tocmai șeful șantierului, care șef e și el bun și duios în ciuda aparențelor, ca toți oamenii de pe șantier, ca meșterul miner, ca șoferul de camion crescător de porumbei, care se va însura, precis, cu superba proiecționistă de pe caravana cinematografică din moment ce ea așteaptă un copil de la el, ca meșterul bețiv, «justificat» bețiv căci i-a murit soția, ca însuși tânărul orășean, care se va integra frumos în această frumoasă viață de șantier ideal și idealizat. Idealizat, pentru că de fapt totul este posibil, toată povestea ar putea fi așa, numai că gustul e dulce, senzațiile și relațiile și conflictele sunt îmblânzite, tonurile sunt pastelate. Dacă filmul ar fi arătat ca povestea lui, el s-ar fi aflat — comparat cu viața, comparat cu adevărul — pe margine de ridicol. Din fericire — și aici mă întorc la ceea ce numeam reușita personală a lui Andrei Cătălin Băleanu, și adaug: a lui, și a monteuzei
lulia Vincenz-Gabrea — din fericire deci, toată această poveste a fost ordonată nu după legile story-ului, ci după cele ale legăturilor interioare dintre personaje, ale legăturilor de stări, de sentimente, de trăiri, Conștient că nu poate face «un film de forță», Andrei Cătălin Băleanu a încercat un film de sugestii, un colaj cinematografic închegat din secvențe scurte, din cadre-replici, poetice, tandre, delicate. Am adăugat deci, firesc, numele luliei Vincenz-Gabrea, căci de foarfeca ei depindea în mare măsură reușita acestei operații, și ea delicată. Filmul trăiește din elipse legate cu poduri vii de prim-planuri lungi, tăcute, de chipuri gânditoare ce reușesc să comunice infinit mai mult decât ar face vorbele, chipuri de oameni despărțiți prin timp și spațiu, dar apropiați prin sentimente, apropiați uneori chiar prin absență și conștiința absenței resimțită ca o durere. Vorbele filmului nu ating aproape niciodată valoarea acestor tăceri, încărcătura lor, tensiunea lor emoțională. E adevărat până când ele nu se prelungesc dincolo de ceea ce au de comunicat, până când nu rămân tăceri goale… Dar lucrul acesta se întâmplă rar și tăcerile rămân finalmente bunul cel mai de preț al
Muntelui ascuns. Ele sunt și filmate bine de altfel. În general prim-planurile sunt foarte expresive, ca scenele mici, intime din spațiul restrâns al unei camere, al unui birou, al unei galerii subterane, dar lipsesc, nu cu desăvârșire ci doar ca echilibru, imaginile largi, generoase ale acestor locuri, și lipsa aceea creează senzația că s-ar fi putut filma oriunde. În ciuda faptului că filmul se deschide și se închide pe două imagini de exterior aproape simbolice în construcția lor — căci deschiderea este un luminiș intim, ascuns, iar finalul o imagine grandioasă, deschisă cerului — imaginea rămâne în cadrul unei frumuseți mărunte, ușor turistice.
Nicolae Mărgineanu este un bun operator, dar se prea poate ca și asupra lui să fi funcționat neputința de a surprinde esențialul, de a-I cuprinde și despărți de neesențial. Același lucru i se întâmplă și interpretului principal
Horațiu Mălăele. El este foarte bine și logic ales, și asta se simte mai cu seamă în secvența întâlnirii cu tatăl (interpretat de
Ștefan Tapalagă) dar contactul lui adevărat, intim, cu personajul numit Petru, se face sporadic, este un contact mereu întrerupt de o frază stângace, de o situție neconformă cu el, de o abatere de la linia reală a personajului împins mereu cu blândețe, dar fără drept de apel, către un șablon pozitiv și pozitivant. Și totuși, ca și Andrei Cătălin Băleanu, Horațiu Mălăele reușește să-și dovedească datele bune actoricești, exact din interiorul unui rol vitreg și vitregit. Restul distribuției — poate singura acoperire pe care și-a permis-o regizorul — răspunde exact și cu talentul binecunoscut acestei cerințe,
George Constantin,
Dana Comnea,
Octavian Cotescu,
Constantin Rauțchi și, alături de ei, după caz cu farmec sau reală forță actoricească,
Tamara Crețulescu,
Maria Ploae, Albert Kitzl,
Florin Zamfirescu. Și
Melania Ursu. Excelent micro-recital actoricesc, imbatabilă demonstrație a unui adevăr binecunoscut și mereu uitat: nu există roluri mici. Nu există roluri mici, țâșnește din fiecare gest al nevestei șoferului accidentat, din fiecare replică rostită plin, adevărat, de Melania Ursu. Nu există roluri mici, și o dovedește, căci secvența respectivă pe umerii ei stă, și din această secvență ea face un mic film din păcate repede, prea repede încheiat... Aș trece peste capitolul muzică, pentru că n-am înțeles ce caută o muzică dansantă (frumoasă în sine, e adevărat) pe o asemenea peliculă, aș spune că decorurile și costumele semnate Nicolae Edulescu și
arh. Adriana Păun se păstrează în limitele unui meșteșug civilizat, și aș încheia cu un: și totusi! Un și totuși deloc complezent, un și totuși sincer —
Muntele ascuns este filmul unui regizor. Al unui regizor în care cred, pentru care semnez azi, nu în alb, cum ar fi mai comod, ci pe prima sa pagină imperfect tipărită. Nu am alt argument în sprijinul credinței mele decât acesta: dacă un debutant reușește să-și demonstreze talentul din interiorul unui film neîmplinit, apoi el este fără îndoială regizor. Regizor prin har, nu doar cu numele.