După opt filme făcute împreună, se poate spune că Valeriu Andriuţă este actorul-fetiş al regizorului Cristian Mungiu, care până acum nu s-a gândit că ar putea să lucreze fără el. O experienţă comună, dar deloc obişnuită, privită aici din dublă perspectivă.
1995 -
Declanșare întârziată. Personajul: un fotograf care se spânzură de dragul unei ultime fotografii memorabile.
Valeriu: Am vrut să pară totul cât mai verosimil, mi-am făcut singur nodul în jurul gâtului şi am sărit de pe scaun. Era cât p-aci să mă spânzur.
Cristian: Ultimul cadru a fost foarte dificil. După ce bara de care se spânzurase se rupea, Valeriu trebuia să sară coarda cu funia care îi înconjura gâtul, un odgon gros de trei degete pe care îl cumpărasem cu ani în urmă din târg de la Rădăuţi. Aparatul se retrăgea lent pe o şină foarte lungă de travelling, cineva acoperea cu un covor capătul şinei ca să nu se vadă, eu împingeam uşor în cadru un aparat foto al cărui blitz se declanșa câtă vreme Valeriu trebuia să fie în săritură. La repetiţii nu reuşisem niciodată să le punem pe toate cap la cap, căci, ca şi azi, aveam obsesia că ultimele clipe ale filmului trebuie povestite dintr-un lung cadru neîntrerupt. Numai că Valeriu se împiedica mereu în funia care-i atârna de gât. Dar când am filmat a sărit la șir de 25 de ori. Dădusem stop de mult şi el continua să sară.
1997 –
Mariana. Personajul: un peşte / impresar de provincie, şmecher şi grobian, care duce o fată spre aeroport şi care se încurcă pe străzile Bucureştiului, dând astfel ocazia fetei să se răzgândească.
Valeriu: Conduceam o dubită pe care o manevram foarte greu căci era rablagită şi eu n-aveam carnet. Opream şi întrebam un trecător (Hanno Hofer) care-i drumul spre aeroport. În clipa în care fata (Adina Cartianu) începea să se îndoiască şi să nu mai vrea să plece, îi spuneam, ca să înţeleagă câte altele ar vrea să fie în locul ei: „Vrei să-ţi arăt agenda mea, zi! Ţi-arăt agenda mea! N-o am acuma la mine, dar ţi-o arăt!"
Cristian: Duba cu pricina era închiriată. Îi dădusem o mie de lei şoferului ca să bea o bere şi să nu fie de faţă când băga Valeriu în viteză. Între două cadre, Valeriu a insistat să mute el duba. A urmat un fel de cristiană cu spatele care s-a încheiat într-un stâlp. Reparaţia m-a costat cincizeci de dolari şi-o vodcă. Mai aveam închiriat și un autobuz. Valeriu și-ar fi dorit să-l încerce, dar nu l-am lăsat, că de reparat autobuzul n-aveam bani.
1997 –
Mâna. Personajul: un plăpând intelectual căruia îi cade cu tronc o jună, o urmăreşte prin tot oraşul, mereu gata să-şi secţioneze mâna în diferite accidente. Găseşte pe jos o jumătate de mână de cauciuc, dar juna vine să i-o ceară, căci este parte din proteza ei.
Valeriu: Intr-un fel de viziune erotică, trebuia să-mi sărut par-tenera pe scara unui tramvai. Cristi cunoştea un vatman pe un traseu prin Rahova, dar nu se punea problema să beneficiem de un tramvai gol. Ţiganii mă încurajau din spatele aparatului să-i fac toate cele domnisoarei, gospodinele îşi scuipau în sân şi-mi tot ziceau să-mi fie ruşine.
Cristian: Am mai filmat niște secvenţe cu tramvaie şi prin faţa catedralei Sfântul losif. Cum nu aveam staţii sau telefoane mobile domnul actor stătea în capul străzii şi când venea un tramvaiul striga la noi să ne pregătim și o rupea la fugă în direcţia cealaltă ca să-l prindă în staţie.
1998 –
Mâna lui Paulișta. Personajul: un mic bişniţar se infiltrează noaptea într-un magazin de televizoare, doar să poată vorbi de la mobilul paznicului cu nişte camarazi peste ocean, într-un container.
Valeriu: Mi-a rămas o replică care o am şi azi în cap. Către final, toate personajele ajungeau să vorbească limba telenovelor. Eu ieşeam din magazin cu mobilul şi cu şapca paznicului şi înainte să dispar el mi le cerea înapoi. Rămâneam o clipă pe gânduri după care îi răspundeam: „Lu şapcu me lu telefunu, ju lu pastrau!"
Cristian: Valeriu dădea o replică celui cu care vorbea la telefon și căruia i se părea că ticăie ceva "Nu ticăie mă, nimica, îţi ticăie capul de la tangaj". După cadru îl întrebam pe Oleg Mutu, operatorul nostru, dacă a fost bine sau nu. După vreo trei ani eram la o bere şi Oleg m-a întrebat: dar de fapt ce înseamnă tangaj?
1999 -
Nici o întâmplare. Personajul: un hoţ mărunt are revelaţia că deşi pare a fi mereu stăpân pe deciziile sale, nu face decât să-şi împlinească destinul prestabilit.
Valeriu: Și în filmul ăsta am avut peripeții cu mașini. Intram cu o Volgă într-un lan de orz și la o a doua dublă ne-am împotmolit. Eu, Cristi, Oleg și șoferul împingeam Volga, iar echipa și producția stăteau pe margine, să nu-și ude pamtofii.
Cristian: Dintre toate rolurile din scurtmetraje, cred că ăsta a fost primul în care valeriu a avut ocazia să arate ce poate. Era pe rând îngândurat, circumsprct, încrezător, speriat, viclean, surprins, dezamăgit, panicat, revoltat, resemnat. Dacă actoria s-ar putea învăța, tinerii ar avea pentru ce să-l vadă în filmul asta.
2000 –
Zapping. Personajul: un sergent cam prostănac al poliției Tv, adjunctul lui Dorel Vișan.
Valeriu: Prima dată când jucam cu Vișan. Eu trebuia să-i amintesc lui Fiscuteanu prima regulă pe care nu avea voie s-o încalce în postura lui de telecomandă: să nu vorbească cu telespectatorii.
Cristian: era un rol mic, nu prea aveam ce să-i dau. În ultima secvență, Valeriu și un alt polițist mergeau pe un lung culoar de cămin și găureau cu bormașina o ușă. Repetasem pe număratelea, la a câta uşă să se oprească, unde să stea ca să le dea lumina bine etc. Când am ajuns pe la 12 noaptea la locul de filmare, nu se găsea cheia la căminul în care făcusem toate pregătirile, aşa că am intrat la întâmplare în altul şi am luat-o de la capăt.
2000 -
Corul pompierilor. Personajul: dirijorul unui cor de pompieri, chitit să-şi exprime recunoştinţa faţă de întemeietorul companiei.
Valeriu: Replica mea preferată o dădeam Ecaterinei Nazare, care era de părere că nu e potrivit să cântăm la înmormântare: "Trebuie! Pentru tata dumneavoastră!"
Cristian: Versurile cântecului: "Pe munţi şi pe ogoare, pe dealuri şi câmpii / Trecea un cuc spre soare, şi el aşa grăi / Cucu, cucu, pe voi vă părăsesc / În drumul meu spre soare, la voi acum privesc". Era un cor de şapte pompieri în ciorapi - figuranţi admirabili pe care îi transport după mine de la un film la altul.
2002 –
Occident. Personajul: Nae Zigfrid, un român care traversase cu ani în urmă Dunărea ca să emigreze în Germania, de unde se întoarce acum ca să anunţe moartea unui prieten.
Valeriu: lar eram la volan, de data asta cu maşina mea, pe care Cristi mă rugase s-o aduc la filmare că nu erau bani să închirieze alta. În film povestesc de trei ori în amănunt accidentul în care pierise prietenul din Germania, iar când intram pentru prima dată în biroul lui Vişan, începeam conversaţia cu: „Domnu Colonel, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi da eu vă cunosc". După o săptămână de filmare de noapte, am adormit la volan şi am făcut maşina praf. M-am trezit în biroul unui colonel descriind accidentul: „Domnu colonel, dvs. nu mă cunoaşteţi, dar eu vă cunosc". M-a apucat râsul şi el nu pricepea de ce.
Cristian: Îmi amintesc că filmam o scenă cu multe personaje. Trăsesem cadrele largi şi trecusem la prim planuri: Eugenia Bosînceanu, Julieta Strîmbeanu, Vişan, Papa-dopol şi Valeriu... Ca întotdeauna, eram în criză de peliculă. După ce am făcut prima dublă cu el, am zis „stop, e suficient". Atunci nu mi-a zis nimic, dar după filmare m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Băi, mie-mi dădeau lacrimile la cadrul ăla, puteai să-mi faci şi mie o dublă, că la toţi le-ai făcut". Primul reproş de la el după opt filme. Mi-a părut tare rău şi i-am promis că n-o să mai fac. Asta e soarta celor buni care îţi sunt alături de mult timp: să filmeze ultimii, cu cea mai puţină peliculă şi să plângă bine din prima dublă.