REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Misterele Bucureștiului” – cronică de film


     „Te caut de multă vreme”, „Și eu te caut”.„Ştii că unuI dintre noi doi trebuie să dispară”. „Şi crezi că ăsta e momentul cel mai potrivit?” „De ce nu?” Un accident de Vânătoare, ce poate fi mai logic?" „Atunci cum facem?” „Tu o iei la dreapta, eu o iau la stânga. După douăzeci de paşi, ne oprim şi tragem unul într-altul. De acord?” „Da".
     Dialog concis, bărbătesc, cum stă bine unor eroi într-un film de aventuri. Arătură la marginea unei păduri. larnă, zăpadă spulbe­rată, croncănit de ciori. Siluetele celor doi. Paşii... Foc! Picături de sânge pe zăpadă. De­cupaj şi montaj eficace. Cine a fost cel mai ager? Cine altul, decât Mărgelatu? Cine l-a provocat la duel? Unul don mulții care-i poartă sâmbetele. Răfuieli vechi. O femeie? Nu! Stupoare! Mărgelatu e acuzat de laşitate. Şi, culmea, el, neînfricatul, cavalerul fără pri­hană şi reproş, el, trandafirul galben care-a biruit şi înfricoşătorul drum al oaselor, îşi re­cunoaşte laşitatea. A făcut parte din Eteria ca voluntar, jurase să ia otravă dacă va supra­vieţui luptelor. „Aveam 20 de ani, mi-a fost milă de mine să mor atât de tânăr. Am fost laş. De atunci m-am băgat în treburile cele mal încurcate, vrând să mor. Până acum, iată, n-am reuşit”. (Și, v-o spunem dinainte, nu va reuşi până la sfârşitul filmului). Să nu credeți cumva că dacă aţi aflat acest amănunt din ti­nereţea lui Mărgelatu, sau dacă vă amintiți aventurile lui din cele două filme, personajul vă este cunoscut şi ştiţi de unde luaţi. Are într-adevăr aceleaşi haine ponosite, e mereu hăituit, acelaşi aer distant şi bănuitor, acelaşi calm implacabil — vecin cu blazarea care aici — iată, nu ştiaţi tot! — ascunde un suflet torid, deşi colţuros, în stare să pice în mrejele unei frumoase cinice (pe care Enikö Szilágyi o interpretează cu un farmec răută­cios și insolent). Neliniştea ce-I stăpâneşte, o durere înăbuşită, pare să spună că aventura interioară nu e cu nimic mai prejos decât cea exterioară. Mărgelatu aşadar, e şi nu e ace­laşi cu cel pe care l-aţi mai văzut; seminţele le sparge în dinţi cu aceeaşi dexteritate, privi­rea pe sub sprâncene, pistolul tot cu mai multe ţevi retezate, mânuit cu aceeaşi dibăcie, dar eroul parcă s-a mai înţelepţit, cântăreşte mai atent situaţiile, pregetă, e stăpânit de melancolie. Cu siguranţă, Florin Piersic face un rol de referinţa în filmografia sa.
     Agatha? Parcă aceeaşi, poate chiar mai co­chetă şi mai strălucitoare în saloane, dispusă oricând (dar prețăluind atent) la „lucruri pline de pericolon”, în ştiuta rivalitate cu Mărge­latu, pe care-l crede „piaza rea” a ei, dar, lu­cru nou, cu slăbiciuni de femeie, îşi întreţine din milă fostul soţ, Gonfalone, „artistul liric care a cântat în Norma de Bellini, care a jucat în Mirtil şi Hloe în travesti”, un cântăreţ de operă, ratat, cabotin şi beţiv (David Ohane­sian într-un rol suculent, plin de haz). Aceasta ar fi doar o faţă a rolului creat de Marga Barbu, rol care lasă probabil în umbră popularitatea Aniţei din Haiducii. Pentru că cealaltă faţă a rolului — ce n-o putem deconspira, lăsând spectatorului surpriza — ne dez­văluie o compoziţie cu adevărat complexă, în care actriţa își dă măsura, schimbând cu de­zinvoltura registrele, în răsturnări spectacu­loase. Chiar de v-am spune în ce constă această „schimbare la faţă”, tot n-aţi afla adevărul despre personaj, tot nu l-aţi putea descifra. Aţi deţine cel mult încă o cheie a lui.
     Pentru că misterul este acel abur nedeslușit ce rămâne după ce totul a fost spus. Prin­cipala armă (calibru forte) a celor trei filme scrise de Eugen Barbu în colaborare cu Nicolae Paul Mihail, în regia regretatului Doru Năstase, e tocmai acest mister, ce ră­mâne aproape intact, ba chiar sporeşte de la un film la altul, de la Drumul oaselor la Tran­dafirul galben şi la Misterele Bucureştilor), pe măsură ce faptele se adună în vieţile perso­najelor, pe măsură ce acestea îşi lărgesc aria de acţiune, mister ce stăruie - chiar şi atunci când se smulg măştile dând la iveală adevăra­tele identităţi. Pe drept cuvânt, de această dată, e folosit pluralul: nu misterul, ci miste­rele. Nu mai e vorba de taina unui om, sau a unui grup, nici măcar de a unui târg (şi el la plural, în transcripţia scenariştilor: Bucureş­tii), ci de misterele unei întregi epoci; greu de prins azi în vorbe limpezi, chiar cu rigoarea istoricului sau a cronicarului. E vorba de perioada imediat premergătoare momentului revoluţionar 1848. Cu atât mai dificil să te descurci în hăţişul epocii, când demersul nu-şi propune decât să extragă nişte fire şi culoare pentru canavaua unui film de aven­turi. Ambiția (pe deplin onorată) nu este doar de a cuprinde un timp, ci şi un spaţiu cât mai larg, Bucureştii însemnând şi palatul dom­nesc, cu intrigile lui, cu politica de cabinet, dar mai ales cu politikia antecamerelor, cu zaiafeturile din saloanele marilor boieri (con­servatori) dar si cu retorica de cafinea a bonjuriştilor (dornici de emancipare), dar şi întâl­nirile secrete ale intelectualilor radicali, ale revoluţionarilor, şi, mai ales dubioasele afa­ceri banditeşti din tenebroasele hrube de lângă Podul Calicilor. Dacă adăugăm alcovu­rile, conacele, mahalalele, uliţele negustorilor, târgul Moşilor, moara (tentaţia este de a face un inventar ca-n celebra schiță caragia­liană „La moşi”) vom vedea că sunt acestea toate nu doar fundalul pe care se desfăşoară acţiunile palpitante ale personajelor, ci chiar ţesătura filmului, substanţa lui. Mărgelatu, Agatha, ca şi celelalte personaje devin elemente într-un portret realizat în tuşă apăsată (cu tonuri breugheliene uneori, în „împărăţia Strigoaiei”, starostea Obştei Calicilor), un portret al epocii, portret însemnând şi individualizarea, dar şi putere generalizatoare prin surprinderea esenţei. Aici ni se pare a găsi şi reuşita certă a filmului, care-l face să rămână — deşi al treilea în suită — primul şi cel mai izbutit. Odată consumată emoţia vizionării — acea urmărire cu sufletul la gură, cum se cuvine la orice film de aventuri — impresia generată, haloul care nimbează amintirea filmului în memoria spectatorului — este cadrul general, amprenta, parfumul sau culoarea epocii. La o a doua vizionare filmul câştigă, pentru că odată deconspirată intriga — nici aceasta ușor de prins în toate ramificațiile ei — poţi sesiza detaliile, or se ştie cât de importante sunt acestea în efortul de portretizare. Un detaliu de costum (o reminiscenţă orientală altoită pe o haină „nemțească”), un amănunt de decor (de la vitralii la stucatura, la oglinzile obosite şi la draperiile înşelătoare) un rafinament al vorbei (rareori într-un film de epocă s-a auzit un dialog atât de pitoresc şi de funcțional în acelaşi timp), un gest ce caracterizează un personaj, o sugestie muzicală (a epocii şi în acelaşi timp a genului de film) contribuie la crearea acestei lumi pestriţe, cum numai în acea epocă şi la „Porţile orientului” se putea întâlni.
     La graniţă între legendă şi istorie, între imaginaţie şi documentaţie istorică, detaliul este purtătorul unor semnificaţii secrete al căror înţeles se percepe doar în corelaţia întregului. Un film în genere, un film de epocă în special, respiră prin detalii. Şi este meritul echipei de realizatori, în primul rând al regizorului, dar şi al colaboratorilor săi, arh. Nicolae Drăgan (decoruri), Eugenia Bassa Crâşmaru (costume), George Grigoriu (muzica), Ion Anton (imaginea), George Kricler (camera), de a fi transpus sugestia scenaristica în fapt concret de cinema, de a fi creat nu doar un cadru ambiant adecvat, ci o lume, un univers, ce sugerează — cu pregnanţă — nu doar prezentul acţiunii, cât şi trecutul, antecedentele. Bucureștii din vremea lui Bibescu nu-s departe de cei de pe vremea lui Ghica Voda, iar cotloanele cele mai luminoase ca şi cele tainice — amintesc de locurile prin care s-ar fi putut preumbla Hrisant Hrisoscelu, plănuind acea somptuoasă săptămâna a nebunilor.
     Cultura plastică a imaginii, insolitul tipologiei aduse pe ecrane, consistenţa dramatică a naraţiunii — licitând şi uneori supralicitând prerogativele genului — fac din Misterele Bucureștilor cel mai bun film al serialului, ce se anunţă viabil, cu o substanţă din care se vor putea naşte şi alte următoare episoade. Prin­tre colaboratorii regizorului, înainte de a vorbi despre interpreţi, un loc aparte îl ocupă autoarea montajului (Iulia Vincenz) și creato­rul coloanei sonore (ing. Silviu Camil), cu atât mai mult cu cât aceste etape de lucru s-au desfăşurat în absenţa regizorului, efortul fiind de a-i păstra intenţiile, valorificând prin ac­cente bine plasate, ceea ce pelicula înregis­trase în timpul filmărilor. „Orice meserie trebuie făcută de oameni care se pricep”, nea Eugen Barbu într-un interviu înaintea primului tur de manivelă la Drumul oaselor. Misterele Bucureştilor ca şi cele două filme ce l-au premers, sunt făcute de oameni care-şi cunosc meseria, pentru care profesionalismul e doar punctul de pornire, axioma. Afirmaţia e valabilă şi (sau mai ales) pentru interpreţi, cu ştiință distribuiţi de regizor, cât e greu a desprinde actorul de personajul pe care-I interpretează; Teofil Vîlcu (boier Suțu, cu veleităţi de a pune mâna pe domnie, gata de orice pentru a-şi atinge scopul), Olga Delia Mateescu (soţia lui, luciditate, ipocrizie şi ambiţie, dar toate cu un pronunțat „specific feminin”), lon Dichiseanu (un revoluţionar ardent), Constantin Dinulescu (un mitropolit tranzacțional), lon Besoiu (un domnitor sigur pe el, bănuind însă primejdia), George Motoi (un rol dificil, un personaj ce face cu inteligenţa legătură între grupuri aflate în opoziție), Ovidiu luliu Moldovan (ce duce „letere de taină” la Paris, şi se mândreşte cu obârşia-i nobilă), Costel Constantin (un dur obedient, mână de fier), şi în sfârşit, Jean Constantin (într-un rol de culoare, profesorul Aurica, vraciul universal).
     O menţiune specială pentru Csech Szabolcz (în rolul lui Buză de lepure, un Mărgelatu mai tânăr, încă necopt, intempenstiv), ce face nu doar dovada calităţilor de maestru de cascadorie dar şi de interpretare actoricească.
     Aventurile lui Mărgelatu, ale Agathei şi ale lui Buză de lepure (personaj ce s-a impus în Misterele... cu drepturi egale alături de primii doi) depăşesc cadrul filmului de gen (senzațional, palpitul încăierărilor, spectaculosul), pentru că aici aventura nu e gratuită aşa cum ecoul epocii nu rămâne doar ecou. La capătul acțiunilor, dar mai ales la începutul lor se află un ideal, care defineşte momentul istoric şi face perfect plauzibilă coexistenţa in planul imaginar al poveştii din film, al unor perso­naje cu Mărgelatu, Agatha, Strigoaia, Buză de lepure, alături de... C.A. Rosetti, lon Eliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Nicolae Băl­cescu... Personaje reale sau fictive, ele apar­ţin spiritului epocii; ideea unităţii naţionale, a necesităţii unor schimbări radicale, pregăti­rea revoluţiei paşoptiste sunt ideile ce animă fiecare din grupuri. „Toţi bunii români voiau acelaşi lucru pe felurite căi, acoperindu-se ori descoperindu-se după temperamentul propriu, nu fără a căuta uneori să-i satisfacă si ambiţiile personale”. Nu pentru a legitima demersul autorilor am citat acest fragment din capitolul dedicat de George Călinescu lui Eliade Rădulescu în a sa „lstorie a literaturii române de la origini până în prezent”, ci pen­tru a desluşi mai exact aparenta stufozitate a naraţiunii cinematografice, din care, în cele din urmă sensurile străbat cu limpezimea ideii. Ne îngăduim să prelungim citatul: „Toţi aceşti carbonari de familie bună erau nişte subtili politicieni cu legături de rudenie peste tot, ştiind toate, putând lua atitudinile cele mai nimerite împrejurărilor. De aici impresia aceea de duplicitate, de fluctuaţie, de pacti­zare veselă între adversari, de trădări şi schimbări inexplicabile”.
     În Bucureștii din film, de la primele cadre ale pregenericului, în care Mărgelatu şi Buză de lepure ies cu bine (adică doar răniţi) din cursa ce le-o întinsese la Moara Boarilor (tot un transport de arme) şi până la zavera din fi­nal — când poporul se răscoală şi ia cu asalt zidurile închisorii, acţiunile lor stau sub sem­nul conspiraţiei, sau cu un cuvânt al epocii, rostit de unul din personaje: „se cabalează”. Atmosfera e încărcată. Un butoi de pulbere care aşteaptă scânteia. Greu de spus cine e unealta, cine uneltitorul. Toţi par a avea ace­laşi scop. Mijloacele diferă. Te faci aliat chiar cu duşmanul când interesele o cer. „Uneori ca să supravieţuieşti — spune Agatha — ai nevoie chiar de duşmanul cel mai înverşu­nat”. Politichia se dovedeşte a cere nu doar versatilităţi, ci şi curaj şi mai ales o cât mai mare zonă de influenţa Căuzaşii, carbonarii, membrii „Frăţiei, boierii conservatori ca și bonjuriştii, radicalii ca şi doamnele boierilor, litinanții, îşi dau mâna în a porni zavera. Oa­menii Agiei — chiar dacă au urechi peste tot — se dovedesc neputincioşi. „E bună zavera! Pregăteşte revoluţia”. Or să afle de ea tăbăcarii din dealul Spirii, măcelarii, dulgherii din Popa Nan... Trebuie învăţaţi să se răscoale — replică din finalul filmului. Nu chiar ultima. Pentru că ultimul cuvânt îl are fireşte Mărge­latu, în dialog (şi în cătuşe) unit cu Agatha: „lată-ne şi complici. Plutim în aceeaşi barcă. Mare haz mai are și viaţa asta!"
     Cronica la un film de aventuri e superflua în primă şi în ultimă instanţă ea e hotărâtă de public, de cozile la bilete, de aplauzele care însoţesc apariţiile Agathei şi ale lui Mărge­latu, de salturile de acrobat ale lui Buză de lepure. Să nu uităm că prin cine-romanele de aventuri, prin eroii săi de neuitat — Vidocq, Fantomas, Masca de Fier— cea de-a şaptea artă şi-a cucerit la începuturile sale nu doar independenţa, ci pe bună dreptate renumele de cel mai popular spectacol. 
(Cinema nr. 9, septembrie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, doru nastase, florin piersic, marga barbu, margelatu, misterele bucurestilor film, roxana pana

Opinii: