REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Nu cred că rolul monteurului e de a face chirurgie estetică


Cu ce ar trebui să înceapă o discuție despre montaj?
Cu o precizare. Vorbim despre montaj sau despre monteuri? (de unde o fi apărut impropriul şi atât de des folositul monteuse?)
Să vorbim mai întâi despre montaj, așa cum e el văzut de un monteur cu experiența dumneavoastră stimată Margareta Anescu. Așadar, de unde începe montajul?
Oricine citește o carte face mental un montaj. Plasează personajul în peisaj, în mișcare, face conexiunile, compensează elipsele...
Dar montajul unui film? De unde începe ei?
Există un prim montaj al scenaristului. Apoi al regizorului în decupaj. Există montajul în cadru, care se realizează la filmare. Și, in sfârşit, cel de la masa de montaj.
Primele două fiind imaginate în povestirea scrisă a filmului, să ne oprim puțin la montajul în cadru.
Se poate filma, cle pildă, un cadru lung de 100 metri, în care aparatul pleacă de la un plan detaliu, înregistrează personajele în mişcare, o discuție să spunem, el ajunge în plan general. Materialul poate fi folosit întocmai, sau poate fi altfel recompus la masa de montaj. Eu pot să tai și să mut, de exemplu, momentul 5 pe locul 1, sau să-l scot și să folosesc acel plan detaliu în altă parte, unde va fi necesar. Un detaliu în cinema semnifică ceva sau poate marca convențional trecerea timpului. Ca monteur, cred mai mult în filmul construit la masa de montaj decât în montajul în cadru. Pentru a realiza montajul în cadru e nevoie de specialişti de prima mână în echipa de filmare iar prin repetare, modalitatea aceasta ar putea da o tentă de monotonie. Sigur, la un film liric, mai descriptiv, cu panoramice largi, e necesar. Dar la un film de acțiune sau la comedii nu e de loc recomandabil.
Dacă montajuI s-ar gândi din decupaj şi de la filmare, ar însemna că la masa de montaj materialul nu mai trobuie decât ordonat și asamblat. Care ar fi atunci rolul creator al monteurului?
Acesta ar fi cazul ideal. Aşa se întâmplă la filmele Malvinei Urșianu, care are un stil de lucru foarte elaborat. Își gândeşte până la detaliu și-și vede fălmul înainte de a-l filma. Dar chiar în acest caz, în care regizorul e foarte stăpân pe elaborarea apriori, îşi va alege un monteur care să aibă o privire obtectivă, detaşată, asupra materialului. Nu există niciodată o coincidență perfectă între ce a gândit regizorul, ce a filmat şi ce a impresionat pelicula. Întotdeauna intervine un detaliu al decorului, o dispoziție sufletească a regizorului, a operaitorului (nu mal vorbim de actori!) care poate aduce modificări. Dacă discutăm despre materialul «ideal», un prim montaj l-aș numi constructiv, înşirarea subiectului, a dramaturgiei conforrn decupajului. Acum începe partea cea mai grea Să-i dai gust, sare, piper... Pentru că important e ce se povesteşte, dar mai ates cum se povesteşte. Filmul trebuie să aibă o dinamică, să emoționeze, să fie atractiv, ideal ar fi să fascineze. Numai aşa ajunge în conștiinţa şi inima spectatorului, indiferent dacă e un film politic, o dramă, o comedie sau un film polițist. Această fascinație cred că se poate realiza în mare parte la masa de montaj. Pentru că o imagine oricât de bună, neplasată unde trebuie şi fără lungimea riguros necesară rămâne o imagine frumoasă în sine. Un cadru spune intrinsec foarte puțin. El nu funcționează decât în relație cu cadrele didactice și cele care urmează. Iar asociațiile sunt atât de neașteptate încât ajungi să te uimești singur de ce poate ieși. În cazul ideal pe care-i discutăm, montajul artistic ar fi: folosirea la puterea cea mai mare a fiecărui cadru. Și pentru aceasta un cadru trebuie tăiat exact unde trebuie, să nu fie nici mai scurt, nici mai lung.
 Acest lucru ține de un simț al ritmului..
Neapărat. Un simț pe care monteurul trebuie să-l aibă în sânge O tăietură proastă de montaj e și o notă falsă. Un afon şi un neiubitor de muzică nu poate fi în nici un caz monteur.
Se montează mai repede, mai ușor, un film elaborat?
Mai repede, nu. Monteurui trebuie să aibă timp, să stabilească un dialog, o afinitate cu materialul filmat. Niciodată nu m-am aşezat la masa de montaj sigură pe mine. Totdeauna a trebuit să-mi apropii materialul, pentru că nici un film nu se montează la fei cu un altul. Montajul nu seamănă cu o bucată de pânză la care se aplică tiparul deasupra şi începi să croiesti. Abia după ce simți, după ce înțelegi materialul filmat, începi să-l descifrezi în profunzime. Nu i se poate lua monteurului timpul de gestație. Din păcate, suntem grăbiți în uitima vreme de termene tot mai strânse. Se fac economii la deviz și am auzit nu o dată că se stă prea mult tirnp la montaj. Prea mult? Prea puțin spun eu și asta e întotdeauna în detrimental filmului. După ce văd tot materialul, m-aș duce pe malul lacului Buftea, m-aș gândi, apoi iar l-aș vedea... De obicei primul materia1 filmat se vede împreună cu regizorul. Și un regizor care înţelege rolul monteurului colaborează îndeaproape cu el. E bine ca montajul să înceapă în paralel cu filmarea, chiar dacă pe urmă fiecare secvenţă se remonteaza, se reașază în context, Acest prim montaj îl ajută și îl inspiră pe regizor, îi dă idei, îi dă prilejul să îndrepte la filmare lucruri care s-ar putea să nu fi ieșit bine. Se întâmplă! Filmarea e un act de creaţie, oricâtă industrie ar presupune și, se știe, un artist nu poate creea oricând, în orice condiţii.
S-a vorbit mult despre «foarfecele poetic»…
În primui rând nu mai folosim de mult foarfeca, avem o mașină tăiat! Teoreticienii s-au întrebat unde se oprește montajul tehnic și unde începe cel artistic. Orice tăietură e în același timp și tehnică și artă. Așa cum pictorul își combină culorile și nu poţi spune că partea de creaţie începe doar în momentul asezării lor pe pânză, nu putem departaja montajul tehnic de cel artistic. Englezii folosesc foarte bine denumirile: monteur-editor. monteur-creator şi monteur-executant. Se spune că prin montaj se realizează continuitatea narativă, crearea unui timp cinematografic. E adevărat, ca dovadă că într-un film de o oră si jumătate poţi prezenta o acțiune care se petrece în decurs de ani sau chiar secole. Dar această posibilitate nu e un privilegiu al monteurului, nu ține de rolui său «creator»; acest lucru se face încă din decupajul regizoral.  Continuitatea aparentă a povestirii a fost realizată de când s-a scris prima oară filmul pe hârtie. Funcția emotivă a montajului mi se pare a defini mai exact «procesul de creatie» al monteurului. Cred că cea mai frumoasă modalitate de a monta este modul eliptic. Elipsa egală cu racordul de sens. Așa cum mai important decât textul, în ultimă instanţă este subtextul, esenţial de multe ori rămânând a fi ce se presupune că se întâmplă dincolo de cadru. Acesta ar fi și unul dintre neajunsurile filmelor noastre. Nu știm să filmăm eliptic, să montăm eliptic, lucru care ar înlătura mult din balast. Explicăm totul, arătăm totul, n-avem încredere în puterea de sugestie a unui personaj, a unui detaliu. În Balada soldatului, îmi amintesc și acum, există personaje care apar într-o singură secvenţă și sunt memorabile.
S-ar părea că am exclus în această discuție de la masa de montaj regizorul Se poate monta filmul în absența lui?
Regizorul e prezent chiar și atunci când nu stă în cabina de montaj. Una dintre calităţile monteurului e de a ști să se apropie de concepția artistică a regizorului, de a se adapta lui, păstrându-şi, în acelaşi timp, stilul personal. După cum una dntre calitățle regizorului e de a ști să se facă înțeles de colaboratori. Am lucrat cu regizori foarte diferiți ca stil și am montat toate genurile de filme, de la comedii la drame istorice, de la filmul de actualitate la cel de epocă. Am lucrat cu aceeaşi pasiune cu regizori în talentul cărora credeam, regizori profesioniști în adevăratul înţeles al cuvântului, ca ei cu regizori care simțeam că mai au multe de învățat. Regia (ca și montajul, ca și operatoria) e în primul rând o meserie, care trebuie foarte bine stăpânită, dată fiind și dependența și de atâţia parametri economici. Abia după aceea intervine talentul, cultura. Dar un regizor care nu cunoaște montaj, nu e de conceput.
Credeți, așadar, că există un stil propriu fiecărui monteur?
Cu siguranță. Dar pentru asta trebuie să știi ce este într-adevăr montajul. Acum, după atâţia ani, eu pot, văzând un film românesc, să spun cine l-a montat.
Când se vorbește despre montaj, se amintește automat «racordul», ca un element definitoriu, caracteristic. Este sau nu așa?
Eu cred că racordul, tăietura corectă, o poate face orice asistent. Racordul ține de montajul oarecum tehnic, împlinind o funcție pur narativă, asigurând fluența povestirii. Dar dincoio de racordul corect, monteurul lucrează, repet, la funcția emotivă a montajului, care intervine după ce povestirea a căpătat contur. Apar lucruri noi, neaşteptate. Asociații care dau altă pondere secventei, o amplifică sau dimpotrivă. Aici nu există reguli și nici limite. Niciodată nu poți spune că ai montat o secvență, ai terminat-o si o pui în dulap. Ce ai montat ieri, refaci în funcție de ce montezi azi sau mâine. Am discutat cazul Ideal. Dar cum stau lucrurile în cazul unui material dezlânat, în care de multe ori decupajul a suferit modificări la filmare și în care, practic, filmul se încheagă la masa de montaj? Din păcate, ne întâlnim tot mal des cu astfel de cazuri. Scenarii făcute în pripă, filmate în grabă, în care se simte lipsa de profesionalism. Când într-un decupaj citeşti «de la 251 la 300 cadre de rezervă» e primul semn că decupajul e prost, neelaborat. Regizorul care decupează superficial, aşa va şi filma. Ca să se asigure că va avea de unde alege, filmează muit, variante, aşa-zise cadre de rezervă. Astfel se ajunge la masa de montaj cu o imensitate de materlal haotic şl atunci începe «chinul» monteurului. Dacă regizorul are noroc să dea peste un monteur care va şti să selecționeze, să folosească la maximum materialul, filmul poate să se încropească, ba chiar să capete un stil. Sigur că timpul de cunoaştere a materialului e mult mai mare în acest caz, pentru că altfel exlstă pericolul de a arunca la coş exact ce e mai bun. Satisfacția şi munca monteurului în acest caz este a unui artist, a unui creator, asemănătoare sculptorului care ştie că n-are voie să dea prea adânc cu dalta, sau să lase ceva în plus. Pentru că filmarea costă mai mult, se scurtează la maximum această perioadă, «las' că vedem la montaj cum se leagă». Dar nu cred că rolul monteurului e de a face chirurgie estetică.
În ce fază începeți să vă dați seama cum iese filmul?
Când văd primul material, chiar câteva cadre disparate, simt dacă filmul va fi bun sau nu. Am un radar care nu m-a înşelat Intuiție, sensibilitate sau rutină? Să-i spunem practică sau experientă. Lectura te învață selectezi lucrurile cu adevărat valoroase dramaturgic. Sunt filme de-ale noastre în care sute de metri pot tipsi, povestea neavând decât de câştigat. Precumpănitor rămâne însă regizorul. Acelaşi monteur foarte dotat poate lucra la un film slab ca şi la un film bun. Eu nu cred că se poate spune despre un film «e nereuşit, dar are o imagine excelentă». Dacă operatorui ar fi fost bun (chiar lângă un regizor care nu ar fi fost la aceeaşi înălțime) el ar fi ajutat filmul, nu imaginea în sine. Când filmul e bun, nimeni nu se uită la ceas şi nu întreabă câți metri a avut filmul. Când e prost, te plictiseşti chiar dacă e scurt. Cred că filmele noastre suferă de o anume lentoare. Să ne înțelegem: filmele lui Ciulei, de pildă, sunt lungi nu trenante; lentoarea sugerează ceva în acest caz. Hitchcock, un matematician al ecranului, număra fotogramele şi ştia că una în plus sau în minus poate distruge suspansul. Kramer e un alt regizor care știe să păovbestească emoționant. Am numit doar câțiva dintre cineaștii cărora le datorez mult în descifrarea meseriei mele. Azi când se discută despre story, non-story și anti-story rămân adepta story-ului emotiv, frumos.
Nădăjdiuesc că din discuția noastră să fi apărut cu claritate cel puțin două-trei principii ale montajului. În orice caz aceasta a fost intenția…
Acum după ce am ieșit la pensie voi avea răgazul să aștern pe hârtie gânduri, idei care mi-au apărut și în discuțiile cu elevii de la învățământul postliceal pe care l-am organizat în Buftea. Aș vrea să scriu despre funcțiile și principiile motajului așa cum îmi apar ele acum, după o practică îndelungată, într-o meserie căreia m-am dedicat cu toate forțele mele și… cu tot sufletul. Această dăruire cred și azi că e o condiție fără de care nu ai voie să te așezi la masa de montaj.

(interviu de Roxana Pană)

 
 
(Magazin estival Cinema 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: margareta anescu, montaj de film

Opinii: