Întrebarea firească, pe care o poate pune orice spectator în fața unui film realizat anul trecut și prezentat acum în premieră, este cum ar fi arătat acesta dacă ar fi fost lucrat fără constrângerile (politice, economice, ba, uneori, chiar stilistice) ale cenzurii? Foarte probabil, ultimul film al lui Alexandru Tatos ar fi fost cam același. Doar dacă regizorul ar mai fi acceptat să-l facă.
Răspunsul se desprinde de la sine dintr-o confesiune a regizorului în jurnalul rămas în păstrarea soției sale, fragmente fiind publicate în revista „Film” (nr. 4-5) și în programul de sală. (...). «Cine are dreptate? — un scenariu al lui Paul Everac, pe care l-am acceptat deoarece privea realitatea mai cinstit, fără s-o cânte, dându-mi posibilitatea să fac un film cât de cât (s.n.) adevărat. Spre surprinderea mea, mult stimatul fost tov. Dulea l-a aprobat, filmul a intrat în producție și, după multe tergiversări, piedici, diverse amânări (...) am intrat în filmări, le-am terminat, filmul ajungând într-o fază avansată de montaj-sonorizare. Cum a ieșit? Nu știu. Pentru că din pricina stării generale, a tuturor obstacolelor pe care le-am avut de trecut, precum și a resorturilor mele interioare, nu am reușit nici o secundă să mă „apropii” de el, să-l introduc în sufletul meu. Bănuiesc că, cu unele mici corective, filmul nu mă va face de râs, chiar în noul context» (31 decembrie 1988).
Mai mult decât onorabil, filmul este atât în planul semnificațiilor, cât și al ținutei profesionale, la înălțimea filmografiei lui Alexandru Tatos — 9 filme, între care Secvențe rămâne titlul de referință — regizorul aflând o formulă ciematografică viabilă pentru o confecție scenaristică cu destule reziduuri livrești.
Atins de o boală nemiloasă, Alexandru Tatos a trecut în neființă, fulgerător, la 31 ianuarie 1990. A plecat dintre noi exact în momentul când realizam cât de puține sunt acele conștiințe artistice implicate cu credință și responsabilitate în destinul cinematografiei române. Membru în Comitetul Provizoriu al Cineaștilor, Tatos s-a bătut pentru obținerea drepturilor breslei cu aceeași vehemență și speranță, ca pentru fiecare din filmele sale. Atunci când jurnalul (ținut din 1973!) va fi la îndemâna cititorilor, mărturia scrisă a acestei admirabile conștiințe civice și artistice se va alătura operei întrerupte nedrept și prematur exact în momentul cristalizării, al împlinirii în libertatea de gând și expresie.
Respectându-i scrupulos intențiile, notițele, echipa de colaboratori prieteni în special operatorul Vivi Drăgan Vasile — a finisat filmul, adăugându-i și un zguduitor „requiem” cu imagini din ultimele zile de filmare. Prim-planul întrebător al lui Alexandru Tatos cu zâmbetul său sceptic, cu ingenititatea și franchețea ce-l caracterizau, ne va urmărl încă multă vreme...
Filmul se structurează caleidoscopic în jurul întrebării din titlu, demonstrând limpede cât de fragilă este întotdeauna granița dintre aparență și adevăr, cât de anevoioasă înaintarea pe terenul alunecos al unei „anchete” obiective printre martori fatalmente subiectivi. „Nu se poate trăi cu suspiciune” sună teribil de actual o replică din film, după cum îngrijorător de „la zi” ne apare hățișul de relații umane — cu invidii, lașități, delațiuni, oportunisme, jocuri de interese — printre care este chemat să se descurce tânărul anchetator, inginer specialist de la minister, venit să elucideze cauzele unei avarii la combinatul industrial dintr-un orășel dunărean.
Filmată în stil reportaj, cinema direct, fără ostentații calofile, dar cu evidentă rigoare a punerii în cadru, cu atenția mereu centrată pe detaliul semnificant și, mai ales, pe ceea ce ascunde sau trădează prim-planul chipurilor — narațiunea urmărește îndeaproape avatarurile anchetatorului (interpretul acestuia, Adrian Ralea, fiind revelația filmului). Într-un montaj nervos, de mare subtilitate, depozițiile celor interogați — de cele mai multe ori contradictorii, anulându-se una pe alta — întretaie itinerarul exterior și sufletesc al celui, care, pentru a ajunge la adevăr, e nevoit să pătrundă tot mai adânc în viața „subiecților”. La un moment dat, investigația devine tracasantă, planul secund e invadat de o mulțime de personaje episodice, importantă fiind autenticitatea acestei magme umane, în care fiecare este deținătorul micului său adevăr, modelat de subiectivitatea proprie. Și, totuși, un adevăr obiectiv există. Dar cei care ar putea să-l scoată la lumină, nu intervin din scepticism sau, dimpotrivă, din prea mare încredere în iminența dezvăluirii lui. Sunt inadaptații, acei oameni care și-au găsit un refugiu personal în afara rutinei zilnice din uzină, indiferenți la intrigi și calomnii; inginerul pasionat de cercetări arheologice subterane, cu autoironia unui visător surprins (Andrei Finți) sau enigmatica ingineră, cu duritatea unui sentimentalism refulat din proprie voință, ce se regăsește pe sine în reverii pe malul Dunării (Oana Pellea). Se reiau, astfel, teme șI idei din celelalte filme ale lui Alexandru Tatos: compromisul în raport cu un vis de tinerețe (Fructele da pădure), lipsa de comunicare și barierele dintre oameni (Rătăcire) lupta cu meschinăria și obtuzitatea agresivă (Mere roșii, Casa dintre câmpuri), confruntarea dintre ficțiunea confecționată într-un anume scop și realitatea care o denunță ca atare (Secvențe), tragedia ratării (Întunecare).
Adevăr uman, simplitate, umor tandru — nu lipsit de accente sarcastice — sunt caracteristici ale stilului lui Alexandru Tatos, ce se regăsesc și aici, pe toată întinderea filmului. Ar fi multe de spus despre punctul de rezistență al filmului — distribuția omogenă, cu mulți debutanți sau actori mai puțin cunoscuți ce conferă autenticitate poveștii, despre performanțele coloanei sonore (în planul doi se insinuează obsesiv cântecele revoluționare de la radio, „mulțumirile din inimă” aduse „conducătorilor iubiți”), despre portretizarea expresivă prin decor, costum, iluminare.
Spre deosebire de cei care s-au străduit să vorbească pe ecran foarte complicat despre lucrurile simple, Alexandru Tatos a căutat mereu modul cel mai simplu de a spune adevăruri complexe. Vizionar, meditația din jurnalul artistului — datată 23 august 1989 — ne poate pune astăzi pe gânduri: «„Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...” adică de lunga agonie în care se zbate acest sistem. Am avut neîncetat speranța că nu va mai dura mult. Acum nu o mai am. Chiar dacă, printr-o întâmplare miraculoasă, odiosul nostru conducător va dispare, sistemul este atât de bine pus la punct, iar cei care sunt în fruntea bucatelor vor face tot posibilul ca să nu-și piardă privilegiile, încât, „coroborat” cu pasivitatea masei, schimbările la noi vor fi foarte greu posibile...». Cine a avut dreptate?
