Rodată deja ca unealtă de bază în arsenalul teoreticienilor de film, faimoasa observație a lui J.L. Godard (rafinată de Jacques Rivette) cum că orice film de ficțiune e în sine un documentar al propriei sale faceri, este cu siguranță nu doar valabilă în cazul mamutului care e
Mihai Viteazul (1970), ci poate și una dintre cele mai ofertante chei de lectură în vizionarea acestui celebru biopic regizat de
Sergiu Nicolaescu. Perspectiva este susținută chiar și de cineast într-o dezbatere organizată de revista Cinema în iunie 1974, unde Nicolaescu spune că filmele istorice „reprezintă momentul în care au fost făcute și susțin cu fermitate ideea că ele sunt o comandă socială a actualității”.
Împachetat în aproape trei ore și jumătate, realizat cu o puternică prezență din partea armatei Republicii Socialiste România, filmul e împărțit în două mari părți: Călugăreni și Unirea.
Prima parte din
Mihai Viteazul planează deasupra câmpurilor de bătălie ale domnitorului român, trecând dintr-o luptă în alta, redând carnagiul drept o suită de întâmplări istorice care converg — alături de mutări strategice și alianțe politice, atât pe plan intern, cât și extern — spre doveditoarea bătălie de la Călugăreni. Grijuliu să redea sacrificiul înfăptuit de oștenii Țării Românești, atent la nuanțele eroismului figurii istorice a lui Mihai Pătrașcu — mai ales în contextul în care acesta provenea la rândul său dintr-o familie înstărită, adică nu era un fiu din popor —
Mihai Viteazul se simte deopotrivă ca o joacă de-a băieților cu arme, cai și pirotehnice, cât și ca o silitoare narațiune făcătoare de mit asupra demnei descendențe a românilor, de la origini și până la prezentul socialist.
Pentru că, așa cum notează Bogdan Jitea în Cinema în RSR, „regimul (socialist român) s-a conectat direct la filonul legitimator al Trecutului pentru a surmonta deficitul de încredere în soluțiile oferite de ideologia comunistă.”
Pe lângă intenția lor creatoare de mitologie, filmele din seria Epopeii naționale cinematografice din care
Mihai Viteazul face parte alături de
Tudor (1963, r. Lucian Bratu),
Dacii (1967, r. Sergiu Nicolaescu),
Columna (1968, r. Mircea Drăgan) ș.a. mai dau naștere și fenomenului - pe cât de râspândit, pe atât de perisat în memoria colectivă - al cascadorilor…
Tectonicele imagini în mișcare cu infinitatea de corpuri în armură care mânuiesc spade, solicită obligatoriu alte imagini. Pauze interminabile între pregătirea cadrelor. Arșița soarelui. Lentoarea „războiului” resimțit mai veridic în așteptare decât în atac. Căzături repetate și praf în ochi. Toate se pot citi în surprinzătoarea carte-jurnal a lui
Aurel Grușevschi ”Din lumea unui cascador”, care face uz tocmai de traiul neglorios al cascadorilor din spatele armurii. Ce e grozav la Grușevschi e că prin scrierile sale oferă acces nemediat la sclipirea conștiinței omului care se aruncă de bună voie de pe cal, care trece prin parbriz și flăcări deopotrivă; un adevărat Blitzkrieg cognitiv redat fără mare prețiozitate scriitoricească, ci cu reziliența celor care își pun singuri umerii dislocați la loc. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
Proiectul CINEPUB UNIVERSAL este finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, cu sprijinul Uniunii Cineaștilor din România și Arhivei Naționale de Film
