​„Melodii la Costinești” – cronică de film

     Un titlu îmbietor pentru un debut în plină vară, sub semnul binevenit at diver­tismentului. Fiecare gen cu atracțiile lui: cuvântul de ordine e dat de melomania gustu­lui juvenil. Un film muzical (mai corect spus, în acest caz, un film cu muzică) nu poate fi (r)acordat decât la songul de ultimă oră. E suficient să revedem azi filmele cu Trio Gri­goriu, pentru a înțelege o întreagă fostă tâ­nără generație.
     În Melodii la Costinești suntem, fără dubiu în '83. Se frecventează Costineştiul cu discotecile lui, se cântp şi se ascultă muzica rock ( „slow”, „hard” sau cu iz folcloric), în fruntea topului se află „Semnal M”, „Sfinx”, „Post-scriptum”, se poartă, fireşte, blugi, ca­setofonul, magnetofonul, ba chiar şi sinteti­zatorul se manipulează, dezinvolt şi casnic, precum periuța de dinți; se caută „o pilă”, „o relație” şi deci au trecere fetele cu „papa” şi cu câine lup; se poartă disco; se cultivă un anume gen de frumusețe — „haioasă” ca să folosim expresia contiguă (sociologii viitoru­lui vor avea ceva de furcă încercând să ex­plice mutațiile de gust, de la tipul „păpuşii” clasice la „Muppets” şi de la tipul de junelui prim — Iurie Darie, să zicem — la tipul Horațiu Mălăele). Fata — tunsă scurt — și băiatul — păr lung — în costume asemănătoare, amândoi cu ochelari, care înaintează unul spre altul ca într-o stare de imponderabilitate la începutul filmului, sunt serafici, dar moderni. La era cosmosului trimit şi cadrele următoare, cu instrumentiști costumați straniu — căşti sofisticate la urechi, măşti de clovn, muzica însăşi fiind şi celestă, şi electronică. Poate că, raportată la această sugestie — discretă, dar marcată — de modernitate, tot ceea ce urmează acestor cadre de început are un aer desuet. Efortul de a depăşi schema arhicunoscută din filmele muzicale ale anilor '20 este vizibil şi notabil atât la sce­narist — Mihai Opriş (un nume cu un stagiu îndelungat în scenaristică, în calitate de colaborator la serialul Haiducilor, Paraşutiştii, In­stanța amână pronunțarea, Stejar, extremă ur­gență, Cântec pentru fiul meu, Ecaterina Teo­doroiu, lancu Jianu), cât şi la regizor — Constantin Păun (un debutant curajos, ştiut fiind că genul „uşor”, în care s-a lansat, e unul din cele mai dificile, cerând o perfectă stăpânire a mijloacelor). Despre ce schemă e vorba: cântăreții săraci, aspiranți la glorie, după o serie de insuccese şi tot atâtea avataruri, surâd triumfători în concertul care le aduce consacrarea, odată cu happy-end-ul inevitabilei poveşti de dragoste. Aparent, cam aşa stau lu­crurile şi aici. După un eşec de zile mari, formația „Uragan" nu îşi abandonează visul ei de glorie — participarea la Festivalul muzicii tinere de la Costineşti. Nu lipsesc nici mo­mentele de descurajare, de abandon, cum nu lipsesc nici încurcăturile, nici povestea de dragoste — chiar dacă la început e doar o stratagemă — nici concertul final (aici pla­nează ambiguitatea — realitate sau vis?) Ezi­tantă şi sincopată la început (parcă rezultat al unui montaj din care s-au eliminat cauzele şi a rămas doar efectul, multe gaguri căpă­tând astfel un aer absurd, dar jovial), povestea mută accentul — cam pe la jumătatea filmu­lui — asupra unuia dintre personajele, în cele din urmă şi cel mai împlinit: un profesor de muzică, trăsnit şi aiurit ca orice compozitor atent doar la ritmurile sale interioare, încăpă­țânat în aflarea unui stil propriu. Horațiu Mălăele, interpretul lui, face parte din categoria actorilor care obțin nuanța comică din orice gest, din dialogul cu obiectele, din schimbări imperceptibile de mimică şi mai ales din tă­ceri. Dorind să evite, cum spuneam, schema genului, ferindu-se de a face un film în care „intriga” să fie un pretext pentru inserarea unor ,,show-uri”, autorii au intenționat să su­bordoneze muzica dramaturgie. Or, pentru a se înțelege cum se naşte stilul formației „Ura­gan”, pentru a percepe sonor în primul rând, cum de Ia concertul pentru cimpoi se ajunge la rafinata prelucrare a descântecului popular din final, muzica, volens-nolens, devine personajul principal şi receptacolul întregului film. Exact ceea ce tinerii și relațiile dintre ei (cam puerile, dacă n-ar fi să amintim decât „sinuciderile” cu zaharină şi „nonconformismul” care-i face să circule mai mult pe fe­reastra decât pe uşă), chiar şi dialogurile (naive, parcă ale unor eroi cu câţiva ani mai tineri), nu reuşesc să exprime convingător şi explicit, apare limpede urmărind coloana so­noră a filmului (creația unui compozitor, proeminentă personalitate a muzicii tinerilor, Vasile Şirli). Dificil nu a fost de a insera mo­mentele solistice ale formațiilor prezente în film (şi în imagine), ci de a face să se adune din teme aparent disparate, integrate încă de la început în ambianța sonoră, acea muzică originală, de inspirație folclorică, din final. S-ar putea spune ca în creația muzicală, dramaturgia filmului e mai bine articulată, mai expresivă şi mai moderna, decât în partea sa vizuală, adeseori tributară unor gaguri ve­tuste („fumate” cum ar spune generația în cauză), unor caracterizări reduse la ticuri (blondele lui Gogu, tipul cu idei, seriozitatea ochelaristei etc.).
     Filmul conține Costineştiul, conține şi melo­diile aşteptate de publicul tânăr, dar parado­xal, cel mai puțin îi conține pe tinerii anului '83, sau îi conține doar cu însemnele lor exte­rioare. Actorii resimt şi ei inconsistența per­sonajelor. George Mihaiță, Vasile Muraru, Mariana Buruiană, Bogdan Stanoevici, Jorj Voicu par a intra degalați în spiritul unui joc uşor parodic, convențional, dar par mereu în­cărcați (abia aşteptând să se descarce într-un gest, într-o replică) mereu cu un gabarit mai mare decât ceea ce li se oferă. Lucrul e vala­bil şi pentru scenograful arhitect Dodu Bălă­şoiu, creatorul ingeniosului decor cu roți din­țate de pe malul mării. Cel care reuşeşte să facă antrenante chiar şi momentele de pasaj, anodine, supralicitând cadrul prin efecte, filmări combinate, e operatorul Liviu Pojoni, la prima tentativă pe ecran lat.
     Dincolo de spectacolul deconectant (esti­val), filmul Melodii la Costinești — test ne­concludent pentru regizor ar putea să sti­muleze şi să conteze în formarea unei tradiții — acumulare de experiență, obligatorie pen­tru acest gen — în care, mai târziu, cutezanța, fantezia şi talentul unei alte tinere generații, sau, de ce nu, chiar ale acesteia, să aibă un cuvânt de spus. Chiar şi pe note.