REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Maiorul şi moartea - cronică de film


     Faptul că povestirea lui Ion Băieşu, Maiorul şi moartea, face parte din literatura numită foiletonistică, de colportaj sau, cu un termen brechtian, culinară, nu prezintâ prea mare importanță atunci când e vorba de o adaptare cinematografică. Se ştie că, în general, ecranizările coboară cu un etaj-două capodoperele literare şi înnobileazâ surprinzător scrierile modeste. Cu condiția ca acestea din urmă să pună la îndemâna cineastului fapte şi idei, şi ca cineastul însuşi să aibă ceva de spus. Dacă ar fi să-1credem, pe Ov. S. Crohmălniceanu (citat de T. Caranfil în cronica din „Informaţia Bucureştiului."), Maiorul şi moartea are, pe lângă alte virtuți narative, şi avantajul cinematografibilității, conţine adică „elemente solide de pornire adecvate ecranului". De acord, dar încă de la prima lectură îți dai seama de factura unor astfel de elemente. Povestirea lui Băieşu e cinematografică în sensul că însăilează o serie de reminiscențe, de locuri comune şi procedee codificate de filmul politist: spargerea unui safe, apelându-se la concurul unui „specialist în retragere"; uciderea unui copil (tratată cu nepăsarea demnă de cel mai divers dintre fapte); urmărirea, capturarea (cu o ușurinţă  descumpănitoare), anchetarea şi condamnarea delincvenţilor: fine del primo tempo... Secondo tempo : încercarea unuia dintre condamnaţi să se răzbune prin mandatari; înlocuirea gloanțelor de revolver cu cartuşe false; introducerea unei maşini infernale într-o casetă, în locul bijuteriilor etc. Toate aceste „elemente solide" nu sunt, precum oricine poate să constate, decât poncife ale genului, a căror repetare la nesfârşit nu ar avea darul bucure decât pe copii sau pe spectatorul acritic. Dar —ni se va spune — Băieşu e şi un umorist modern, care nu vrea să cadă în ridicolul de-a lua serios ceea ce, prin degradare în manieră, a devenit o joacă facilă; de aceea, el răsuceşte ițele acțiunii în direcția ironiei aducându-ne aminte că alături de Scarface, Sunt un evadat, Boomerang, s-au făcut şi glume ca în Tot oraşul varbeşte.
     Fără a fi partiizani neînduplecați (şi desueți) ai purității genurilor, trebuie să mărturisim că ne derutează această isteață trecere de la un ton la altul sau, mai bine zis, această adecvare la un ton mereu ambiguu. Este Maiorul şi moartea un film polițist ? Este şi nu este. O fi, atunci, o parodie a genului? Mai mult da, şi mai mult nu. În cele din urmă, să ne resemnăm în fața acestui joc de-a „uite popa, nu e popa", și să spunem că filmul e ceea ce e şi povestirea: dacă povestirea e un text de cumpărat în gară şi de citit în tren, filmul e de văzut între două trenuri (dacă Gara de Nord ar avea un cinematog raf).
Totuşi, problema comportă o discuţie ceva mai gravă. Indiferenţei faţă de „genuri" îi corespunde o indiferenţă faţă de conținut. Prin eforturi şi. Raţionamente incredibile, Ilina  Grigorovici ajunge, în „Scânteia tineretului", la următoarea sentință: „Filmul nu caută valori în spectacol, ci în pregnanța tipurilor și mediilor, în adevărul frapant, precis localizat. Aici e marea reușită" etc. Care şi unde e „adevărul frapant, precis localizat" în Maiorul și moartea? În jargonul unui şofer, în „arguțiile" unui fost spărgător de meserie, sau în rutina unui maior de miliţie? Toate acestea nu depăşesc o clipă „culoarea", pitorescul periferic, nu duc la nimic, la nici o idée, nu ne revelează, în esenţă, nici un mediu, nici o semnificație. Să ne înțelegem: există o pătură interlopă, există o problemă a delincvenţei în societatea noastră ? Dacâ există, avern datoria — ca scriitori, ca cineaşti, ca artişti — s-o investigăm cu toată seriozitatea, pentru a extrage un înțeles, pentru a limpezi aspectele unor racile sociale. (Iar nu pentru a broda doar anecdote, istorioare de borfaşi, pe marginea lor.) Maiorul şi moartea e al treilea sau al patrulea film (poliţist) autohton care îşi leagă acțiunea de interesele frauduloase ale unor inşi de peste hotare. Există realmente o asemenea chestiune tipică? Hai s-o cercetăm o dată până la ,capăt, nu doar prin aluzii, prin referiri Am mai spus, am repetat (inutil) şi nu ezităm să revenim: filmul poliţist — inclusiv cel parodistic — nu e un gen gratuit, de pur divertisment, ci s-a născut dintr-o necesitate acută, legat fiind — în America de baştină — şi de experiența paralelă a aşa-numitei „literaturi trăite". Dimpotrivă, cinematografia noastră ocolește necesitatea, preluând doar maniera, zestrea exterioară de procedee, adică tot ceea ce e superficial şi nesemnificativ.
     Se vor găsi, desigur, spectatori care să riposteze că sunt mulţumiţi şi așa: filmul nui-a plictisit, ba pe alocuri i-a şi amuzat. Pe noi însă nu ne interesează asemenea filme; ele sunt  un1ux pe care şi-l pot permite alte cinematografii, nu a noastră. Pentru noi, Maiorul și moartea rămâne o peliculă lipsită de substanță, care nu adaugă nimic la filmografia româneascâ din ultima vreme, şi asa destul de săracă.
     Dar, a tout seigneur tout honneur: nu ne putem lua rămas bun de la această „realizare" fără a consemna că Al. Boiangiu ştie să fihneze (deşi nu are de comunicat nimic în plus față de modelul literar) şi că Gheorghe Dinică, Ion Stănescu și Vasilica Tastaman stiu să joace ceea ce li se dă: asta ca s-o mulțumim pe Ilina Grigorovici, şi din respect pentru gogoriţa despre „tinuta profesională". De asemenea, nu putem să nu consemnăm, în sfârşit, puterea de sinteză a scenaristului, care din trei replici izbutește să concretizeze sensul întregului film: “- Nu, serios, voi chiar glumiți? – Ce să glumim?... – Lasă-l, mă…tu nu vezi că ne ia la mișto?“
     Așa e.
 
(vol. "Experiență și speranță")


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru boiangiu, maiorul si moartea film

Opinii: