Revirimentul unui gen? Putem vorbi din nou despre o şcoală a documentarului românesc?
Nimeni n-a descoperit încă secretul unei producţii mereu egale cu sine însăşi, mereu înfloritoare, mereu în avangardă. Ciclul care face să se succeadă momentele de strălucire cu cele de eclipsă rămâne, din multe puncte de vedere, învăluit în mister, cum stă bine oricărui proces vital. Evident, aceasta trebuie să ne îndemne la un plus de efort pentru a descifra misterul. Dar e cert că lipsită de surprize, de scăderi şi înălţări, este doar producţia uniform anostă. Ceea ce, din fericire, nu e cazul documentarului românesc.
Începutul stagiunii 1971–1972 a stat sub semnul acelui reflux pe care-l deplângeam de mai mult timp şi care ne făcea să ne gândim cu nostalgie la anii în care Sadoul vorbea despre o „şcoală a documentarului românesc”. Pînă în iarnă, filmele ieşite din comun au fost puţine şi inegale. Le-am citat în comentariul dedicat concursului pentru cele mai bune documentare ale anului 1971:
Cuţitul de
Titus Mesaroş,
Oameni şi oţel de
Al. Boiangiu,
Aceşti oameni de
Felicia Cernăianu,
Visele copilăriei de
Jean Petrovici şi alte câteva, culese cu greu, din producţia unui an întreg.
lată însă că ultima parte a stagiunii ne-a oferit surpriza de a afla pe ecrane, în aceeaşi săptămână, mai multe documentare noi de o ţinută pe care o pot invidia alte sectoare ale cinematografiei noastre, marcând, credem, un reviriment al genului.
O probă a tradiţiei
E mai întâi consecinţa tradiţiei care, în acest domeniu, pare să aibă mai multe şanse de a se închega, de a deveni consistentă. La studioul „Sahia” se lucrează intens — lucrează cei mai buni şi lucrează relativ constant, chiar dacă temele şi subiectele nu sunt totdeauna cele mai stringente şi mai inspiratoare. Aşa se face că, în ciuda eventualului formalism al unui plan tematic vag, experienţa acumulată şi nevoia intimă de autodepăşire nu pot să nu-şi spună cuvântul şi să nu dea rod.
Alexandru Boiangiu ne-o demonstrează în
Noaptea bărbaţilor. Filmul nu e mai mult decât schiţa unui reportaj despre minerii care lucrează, zi şi noapte, la străpungerea unui tunel de aducţiune. Spun doar „schiţa unui reportaj”, pentru că, în mod vădit, acest documentar era hărăzit unui descriptivism ocazional. E limpede că autorul a descins la şantierul în cauză ca să facă o ilustraţie pe peliculă, un film „despre...” El nu pare să fi avut timpul necesar pentru un plus de observaţie şi reflecţie. Totuşi, fără a reuşi să ne vrăjească prin multitudinea sugestiilor, filmul ne impresionează prin rigoarea construcţiei secvenţelor, prin precizia cu care regizorul ştie să obţină efectele dorite, înfătişând lupta omului cu piatra, cu muntele. Eliberat de balastul unui cornentariu declamatoriu, preţios sau neaoş — atât de abundent în alte producţii ale studioului — documentarul lui Boiangiu izbuteşte o interesantă sinteză a imaginii şi sunetului. E o imagine austeră, refuzând artificiile mişcării aparatului şi ale montajului, fixată asupra unor ambianţe cu totul lipsite de spectaculos: de pildă, o lungă porţiune a tunelului prin care înaintează, venind spre noi, un camion uriaş, cu uruit greu, amplificat de rezonanţa spaţiului subteran şi a stâncii. Un plus de lumină în tunel, o uşoară stilizare expresionistă a sunetului înregistrat pe viu, reluarea aceleiaşi imagini cu camionul care vine şi iar vine, din fundal până în prim plan, ca un personaj dintr-un film de Alain Resnais, îi sunt suficiente regizorului pentru a crea atrnosferă şi tensiune, pentru a vorbi despre tenacitate şi putere de sacrificiu. Hărăzit, după cum spuneam, unui anumit descriptivism, filmul îi înfăţişează pe muncitori şi la cursul seral. Din nou, severitatea cu care autorul îşi consumă şi îşi compune imaginea şi coloana sonoră transformă un clişeu într-o partitură elocventă; acelaşi cadru static, comentat însă cum nu se poate mai expresiv printr-o ingenioasă prelucrare a zgomotului de fond al unei săli de lectură sau de curs, ca zumzetul unui stup de albine, măsurând, prin monotonia mecanică, persuasivă, a pulsului sonor, timpul ireversibil. În fine, în acest film, despre stânci, munte, camioane înaintând în noroi şi bărbaţi în noapte, îmbrăcaţi cu pufoaice, în acest film intitulat
Noaptea bărbaţilor, insolitul îl constituie apariţia câtorva femei, şi ele pare-se tot la cursul seral, stând cuminte în bănci. Aparatul îndrăzneşte să le privească insistent nu numai feţele, dar şi genunchii, iar regizorul are de astădată ideea neaşteptată (până acum, în film nu s-a rostit niciun cuvânt de comentariu) să însoţească imaginile cu un fragment din prea cunoscutul cântec al lui Radu Şerban „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii...” Pe acelaşi fond sonor, îi vedem pe bărbaţi întorcându-se dimineaţa acasă. Sugestia este elementară, dar penetrantă, Şi astfel Alexandru Boiangiu reuşeşte să facă, dintr-un film ocazionl, demonstraţia unei mature stăpâniri a mijloacelor, ca şi proba disponibilităţilor sale în planul ideilor.
Două debuturi
Atât de săracă în debuturi pentru filmuI cu actori stagiune 1971-1972 s-a dovedit mai generoasă, către sfârşitul ei, cu regizorii-absolvenţi care şi-au încercat primele şanse în documentar. Incontestabil, cel mai bun film al stagiunii îl dă unul dintre ei,
Constantin Vaeni. Documentarul său,
Apoi s-a născut oraşul, parafrazează prin titlu filmul de ficţiune al lui
Andrei Blaier,
Apoi s-a născut legenda. Într-un fel cele două lucrări sunt rodul unui impuls similar. Andrei Blaier îşi propusese să descopere faţa reală a vieţii de şantier, înainte ca ea să fie stilizată de legendă, iar Constantin Vaeni contemplă ultimele clipe din viaţa vechiului oraş Orşova, înainte ca apele Dunării să-l fi inundat şi un nou oraş să-i fi luat locul pe malul lacului de la Porţile de Fier. Performanţa lui Constantin Vaeni ţine în primul rând de faptul că el nu s-a oprit la obişnuita antiteză prezent-trecut, cum se procedase în alt film al acestei stagiuni —
După zece ani. Însăşi materia era diferită, cum diferită fusese Orşova veche de groapa Floreasca. Dar şi modul de abordare a temei a fost altul, mai profund şi mai angajant. În loc de a recurge la o opoziţie sumară, inevitabiI plafonată de un sentiment de suficienţă, Vaeni priveşte depărtarea de trecut „cu ochii dilataţi”— cum remarca Irina Petrescu în una din confesiunile încredinţate revistei noastre. Tânărul cineast nu preia, nici la propriu şi nici la figurat, imagini filmate de alţii, ci e el însuşi martorul uimit aI dezagregării unui univers. Oricât ar fi de legitimă, dispariţia unui întreg oraş nu încetează să fie tragică. Autorul nu-şi drămuieşte mărturia, nu ne ascunde că această experienţă l-a şocat şi i-a creat obsesii — de aceea reia de două sau de trei ori imaginea aruncării în aer a bisericii, de aceea nu uită nici să ia un interviu preotului, ca să afle cum au fost mutaţi morţii din oraşul rămas sub ape, de aceea montajul filmului său este nervos, sincopat, copleşitor uneori prin acuitatea sentimentului. Uneori, fiindcă filmul are şi pasaje neutre şi repetă inutil, spre final, imagini din noul oraş, potrivite, unele din ele, altui film, eventual turistic sau publicitar.
Mai puţin edificator, dar demn de reţinut, este debutul lui
Nicolae Cabel cu
Cel mai tânăr oţel. Noul regizor are rara facultate de a şti să privească oamenii prin obiectiv, de a şti cât să întârzie pe chip şi cum să-i lumineze trăsăturile pentru a ne capta interesul, de a şti să-şi lase personajele să se mişte naturaI, într-o ambianţă de şantier sau în faţa cuptoarelor, aparatul urmărindu-i cursiv, fără a ne crea senzaţia de înscenare. Ceea ce debutantul stăpâneşte deocamdată mai greu sunt cuvintele, frazele din comentariu. Ele îl îmbată excesiv, cineastul pare chiar să le scape de sub control, repetându-se uneori pretenţios, inexpresiv şi uşor bombastic. De unde şi o anumită distanţă între ceea ce filmul are aerul că ne comunică şi ceea ce el ne comunică efectiv despre viitorii oţelari ai Târgoviştei.
Vechi cunoştinţe
Revirimentul pe care credem că-I putem semnala în domeniul documentarului e ilustrat şi de alte pelicule. Dintre ele mai cităm
La ea te-ai gândit? de
Dumitru Done, cu un scenariu semnat de D. Done şi
I. Moscu. După,
Cuţitul lui Titus Mesaroş, acesta este unul din puţinele filme anchetă ale stagiunii, dedicat, şi el, delincvenţei în rândurile tineretului. Dacă îl cităm, nu o facem însă numai în virtutea importantelor sale implicaţii sociale şi educative. Ceea ce ne frapează este îndeosebi gradul de elocvenţă pe care regizorul reuşeşte să-I atingă folosind filmarea directă, cu camera ascunsă. DincoIo de organizarea materialuIui, care este oarecare, însăşi ideea de a filma confesiunile unor mame ai căror fii au fost condamnaţi de justiţie, surprinderea întâlnirilor, la închisoare, dintre mame şi fii, conferă filmului un asemenea grad de autenticitate, de adevăr şi emoţie, încât înaintea oricărei judecăţi de vaIoare, exclamăm — Acesta este film, acesta este documentar!
Ceea ce nu putem spune despre multe din producţiile studioului. Repetăm: nu facem în acest capitol diferenţieri valorice. Nu oricărei lucrări i se poate cere să atingă nivelul maxim şi e firesc ca unele filme să fie inegale, să se situeze la un nivel mediu sau chiar ceva mai jos. Fără asemenea lucrări n-ar fi posibile experimentul, debuturile şi nici marile revelaţii. Nefiresc este însă să se producă filme cu desăvârşire inutile, strict convenţionale, întinse pe câte două acte, eşuate cu anticipaţie din punct de vedere estetic şi inapte programatic, a câştiga interesul spectatorilor. De obicei asemenea filme se prevalează de importanţa temei pe care însă sfâşeşc prin a o deservi, datorită caracterului lor retoric, datorită structurii lor stufoase şi greoaie, din care lipseşte gestul personal al selecţiei şi opţiunii. O interminabilă şi incorentă înşiruire de locuri comune în comentariu şi de imagini demult şi adesea văzute, e tot ceea ce ne oferă, timp de 20 de minute, fiecare din scurt-metrajele
Din nou răsună valea şi
Noi, tinerii. Fiecare din aceste filme — şi lista s-ar putea îmbogăţi — ţine locul unei experienţe artistice folositoare, de care documentarul românesc, cinematografia noastră s-ar putea sluji pentru a descoperi talente, medii şi tipologii, în pas cu dezvoltarea societăţii noastre socialiste, pentru a exersa noi formule de lucru oferind spaţiu pentru idei originale şi prilejuri de autodepăşire, pentru a închega, finalmente, lucruri apte să dureze şi să strălucească în timp. Dacă aceste posibilităţi ar fi fructificate, revirimentul pe care îl întrezărim s-ar impune ca o realitate.
