REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Destinația Mahmudia


    Un pilot de înaltă clasă află brusc că suferă de distonie neuro-vegetativă și ca să nu rămână la sol acceptă să zboare chiar și pe o „sacoșă cârpită”, un „hârb”, o „garsonieră”, o „droașcă”, „un prăfuitor nenorocit”, o „șandrama bună de trimis la dracu”, o „barabaftă”. Omul pleacă deci, în aviația utilitară, mai precis la Mahmudia port microscopic așezat Ia câteva zeci de kilometri de „orașul lumină — Tulcea”, localitate greu detectabilă, dar cunoscută regizorului-scenarist și îndrăgită de el, de vreme ce acum un deceniu, el, regizorul Alexandru Boiangiu a semnat un documentar însuflețit purtând ca titlu acest nume propriu. Locurile — se pare — sunt pitorești, îmbietoare, dar în filmul nostru anotimpul e încruntat, pomii-s desfrunziți, Dunărea-i rece, vântul se simte mereu — e drept nu și în scena în care toți zic că-i furtună, că avionul nu o să poată zbura. Aici natura rămâne în continuare rebegită, dar calmă. În rest, peisajul e așa cum cere povestea: golaș, ostil, uscat pe sus și cu glod pe jos.
     Povestea filmului e construită din prefabricatele filmului de actualitate: eroul e trimis, bineînțeles, „la capătul lumii” unde predecesorii săi, bineînțeles, dăduseră bir cu fugiții; noul venit, bineînțeles, „se ia în bețe” cu autoritățile băștinașe, care, bineînțeles, par că nu-i înțeleg of-ul, dar, bineînțeles în secret, ele îl înțeleg; frumosul zburător va întâlni, bineînțeles, o frumoasă intelectuală plasticiană, sosită și ea în acest colț îndepărtat „cu repartiție cu vaporul și cu speranță”; ajutorul pilotului va fi, bineînțeles, un flăcău simpatic cât cuprinde și isteț nevoie mare care bineînțeles va prelua făclia și va pleca în final la școala de aviație; pilotul și plasticiana bineînțeles că se vor tachina la început vor spune bineînțeles versuri (François Villon: „Baladă către ibovnica sa”) și bineînțeles la sfârșit vor rămâne împreună; situația aparatului rablagit, a „sacoșei zburătoare” bineînțeles că se va rezolva și în epilog vom vedea aterizând un strălucitor elicopter. „Zmeul” se bătuse, bineînțeles în secret ca să-i facă, bineînțeles, „o surpriză”. Bineînțeles există și o umbră de tristețe, o rație de jertfă, respectiv un atac de inimă care lovește, bineînțeles, pe cel mai bun, un orn care vrea totul pentru obște și nimic pentru el, un luptător neînvățat să se cruțe. Sacrificiul oricât de greu nu va împieta însă, bineînțeles, asupra tonusului general. Pilotul se va întoarce la supersonicele sale și aici nu se mai poate repeta bineînțeles, aici intervine un fel de derogare de la regula finalului deschis. Autorii nu mai zic: poate că da poate că nu. Ei zic un sonor da, bătând normele optimismului atotbiruitor, căci fără să fi apărut vreun semn că distonia s-a ameliorat, aviatorul este chemat urgent să participe la cursurile pentru TU-154. „Ce înseamnă asta! — în ultimă instanță geografie. New-York, Londra. Varșovia, Paris. Să ții gIobul în palmă!”
     Formulă aspiră la un soi de (pre) romantism, mișcat nu atit de Sturm, de furtună, cât de Drang de avânt. El avântul animă mai toate personajele, fiecare pe traiectoria lui, dar toate laolaltă sub forma visului. Nu zicea poetul: „O! Când visează omul e un zeu”? Pilotul se visează Zburătorul supersonic, visează să trăiască cu 2.500 km pe oră, la 25 km înălțime („ăștia de aici merg cu troleibuzul și or să moară de gută la 85 de ani”). Pictorița amatoare de cai se viseaza Delacroix („visez o expoziție personală originală de nivel Delacroix la București. Vernisaj cu protocol, critici puși la patru ace, cucoane cu rochii lungi, priviri admirative, șampanie” etc.). Junele mai cu doxă decât magistrul său, visează să se facă aviator fără gesturi de bravadă, deci fără să spargă vitrina („Eu nu cred că-n aviație se intră printr-o vitrină”). Inginerul visează binele gospodăriei, căpitanul visează o șalupă nouă. La radio se cântă Esperanza. Fata desenează un bărbat cu aripi. Îndrăgostiții visează: „noi vrem să mergem mână-n mână / Ca-n vremea când eram copii”. În acțiune intervine mereu o imagine purpurie, imaginea lui de vis: el conducând o cetate zburătoare. Melodia care deschide și închide filmul zice că „orice om visează soare, ca și pasărea în zbor”.
     Există ceva dramatic (de ordin extraartistic) în acest film atât de obsedat de zbor. Fiecare personaj în felul lui, vrea să zboare, să-și depășească statura (refuzul dintotdeauna al romanticilor de a se supune uniformizării). Puse Iaolaltă ele nu se pot ridica deasupra unui sol nepropice, murat în conveniențe, în previzibil.
Nu s-ar putea spune că scenariștii (Doru Davidovici și Alexandru Boiangiu) nu au aerul că simt că se mișcă înăuntrul unor scheme. Pentru că schemele sunt în principiu ursuze, ei vor să le învioreze cu gesturi ghidușe, insolite (pe hârbul zburător, pictorița scrie: Boeing 747, pilotul vine de la Tulcea dar zice că vine de la Toulouse).
     Încercarea de înviorare se face mai ales prin, replică. Eroul își numește mecanicul amigo, mecanicul îi răspunde „yes sir, oui mon comandant, si segnor, da tovarășu”; pictorița zice „cam fixiști aviatorii ăștia”, chiar și secretarul își numește colaboratorii cauzași. Vioiciunea verbală nu schimbă fondul problemei și nici măcar alura unui text alcătuit din prea multe cugetări: „chestiunea nu e să trăiești periculos, ci folositor”; „nu mai dați vina pe destin. Important e să aibă lumea nevoie de tine”; „viața e făcută din toți” etc. La anumite intervale, autorilor nu le lipsește autoironia. Lor le aparține fraza deplin lucidă: „filozofăm în noroi ca într-un film de război”.
     Distribuția contează pe ideea de emploi: rolul ca o mănușă. Pilotul — Eusebiu Ștefănescu este o prezență impozant masculină, pictorița Enikö Szilagyi — e iremediabil și eclatant frumoasă, secretarul — Paul Lavric e muntos, doctorul Cornel Revent e alunecos ca unul venit nu se știe de unde și plutind nu se știe spre ce. Peste toți, experimentați sau debutanți, numiți sau nenumiți, bate un vânt de stângăcie.
     Stângăcia ne dă întâlnire mai ales într-o imagine dominată de plan general și plonjeu. Câteva momente reușite (pregenericul, secvența de la cariera de piatră) nu pot contrabalansa o senzație de insignifianță vizuală. Personajele sunt filmate cu precădere în hangarul întunecos (probabil ca să simțim lipsa de aer) și de sus în jos, probabil ca să redea senzația de apăsare a unor ființe care vor să zboare, dar deocamdată nu pot. O bună parte din spațiul ecranului e ocupat adesea de elemente amorfe (o față de masă de restaurant, stive de saci cu îngrășăminte etc.). Filmați de la distanță, printre sacii de azotați, în semiobscuritatea unor hardughii (la cherhana) actorii se pierd sau se șterg, așa cum se șterge și filmul din memoria noastră. Păcat.
 
 
(România liberă, 25 martie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru boiangiu, cronica de film, destinatia mahmudia, ecaterina oproiu

Opinii: