„Soldații nu greșesc niciodată, doar oamenii” ― iată deviza sub care sunt pregătiți mercenarii din comando-ul Ankara, indivizi cu un trecut dubios, în care încălcaseră legea și fuseseră condamnați la închisoare. Fără nume (doar simple cifre: Ankara 1, 2, 3 etc.) și însoțiți pretutindeni de câinii lor, ei cad victimă, pe rând, greșelilor făcute cu sau fără voie, dând naștere câte unui incident Ankara. O luptă dură pentru supraviețuire din care scapă doar acela care înțelege rostul solidarității...
Evident filmul Incidentul Ankara vrea să fie o parabolă ― acel gen de film parabolă foarte la modă acum câteva decenii bune, deci foarte frecventat prin anii '60 – '70 de studenții snobi, cu lecturi existențialiste incomplete și neasimilate, de la școlile de cinema (nu doar din România). Ceea ce era suportabil într-un scurt-metraj și scuzabil într-un exercițiu școlăresc de narare și stil cinematografic, devine insuportabil într-un lung metraj (fie el doar de 75 de minute!). Ne întrebăm pe cine poate să intereseze un asemenea film și care a fost rațiunea pentru care a fost el realizat? Într-o cinematografie aflată într-o cronicizată lipsă de bani și într-un evident divorț de public, un film ca Incidentul Ankara nu face decât să compromită ideea de film românesc.
