„Lișca” – cronică de film

     Povestirea care a dat filmului numele, dar și substanța, ocupă doar zece pagini din volu­mul „Cantonul părăsit” de Fănuș Neagu, apă­rut acum zece ani. Aceste pagini au fost aduse de autorul lor secondat pe linie scena­ristică de Vintilă Ornaru, la dimensiunile ce­rute de timpul cinematografic, aduse pe cel mai firesc drum: acela al recitirii sugestiilor conținute, dar și a sugestiilor pe care le oferă în volumul citat, lumea scriitorului. Acea lume, așezată pe un pământ hotar al cerului și al apei deopotrivă, supusă legilor așezării ei de doua ori alunecoase — spre misterul înal­tului și spre misterul adâncului — copleșită de chemări și răspunsuri tainice. În acea lume dintr-un loc, dintr-un timp anume, „Lișca” se înscrie ca poveste simplă, sobră a vieții unei tinere femei care și-a pierdut băr­batul în război. O viață consumată scurt între speranță și destrămare, între așteptarea răb­durie și pierderea răbdării până la ieșirea din minți și încheiată sub unda de mister comună multor pagini semnate de Fănuș Neagu: „După patru luni, Lișca s-a întors acasă es­cortată de jandarmi, dar nu mai era Lișca pe care o știam noi, ci umbra ei.” Încercarea de transpunere cinematografică a celor zece pa­gini dense în sugestii era ademenitoare, dar nu lesnicioasă. Până la nivelul scenariului, în situația fericită în care unul din scenariști era chiar autorul, „Lișca” a ieșit ușor din forma literară. Dialogul s-a născut din comunicările scriitorului. Vocea naratorului a devenit vo­cea personajelor. În povestire, tatăl își pri­mește fiica fără prea mare bucurie dar, dacă tot a venit, nu-i cere decât să le gătească, să le spele și să le cârpească hainele. Informația trece din gura povestitorului-copil în gura ta­tălui (Simion Hetea) aproape ca atare: „Dacă tot ai venit la noi, nu-ți cerem decât...” Ajunsă, prin imbold părintesc, ghicitoarea sa­tului, Lișca suferă consecințele, este acuzată, prin vorbe luate tot ca atare din povestire, precum că învârte lumea cu scorneli și cu minciuni. Gândul bătrânelor care o privesc dansând se face și el replică „E tânără, săraca acum ar fi fost timpul să petreacă și ea” — etc., un etc. țintuit locului doar de inutilitatea unei exemplificări excesive.
     Apropierea regizorului loan Cărmăzan de „Lișca” nu este de mirare. Fascinat de un cinematograf al stărilor, precum scriitorul Fănuș Neagu de o literatură a stărilor, el a mai încercat, ce-i drept, mai mult cu îndrăzneală decât cu împlinire și în primul său film, Țapinarii, o formulă de cinema bazat pe puterea de a sugera epicul, pe o percepere a vieții dincolo de imediat. Realismul magic al prozei lui Fănuș Neagu nu se putea să nu îl atragă. Lumea tulbure a celor tulburați de vecinăta­tea forțelor primordiale apa, focul, pămân­tul — cu tot ce nasc ele ca superstiție și cre­dință nu se putea să nu-I fascineze. „Lișca” a reprezentat însă pentru loan Cărmăzan și o șansă de împlinire, pentru că de astă dată temelia era solidă. O șansă pe care nu avea voie să o rateze. Vorbesc despre o posibilă ratare, pentru că greul unui film ca Lișca în­cepe de la scenariu în sus, de acolo de unde începe, de fapt și cu adevărat, transcrierea cinematografică. Transformarea cuvântului în imagine. Lișca avea nevoie de un creator de imagini, capabil să facă vizibilă atmosfera lo­cului, dar și atmosfera din oameni, starea lor, starea Lișcăi în special. El a fost găsit în per­soana operatorului Anghel Deca. Imaginea, de rară expresivitate, rafinament și forță emo­țională este unul din pilonii principali pe care se clădește filmul. Lișca avea nevoie de un creator al spațiului de trăit pentru lumea de lângă apă, de cineva capabil să reinventeze locul și lucrurile lui — casele cu încăperi um­broase, cu deschideri de lumină: acel cadru al ferestrei care crucifică spațiul într-o formulă aproape magică, repetată obsesiv: pământ, apă, pământ, cer, spațiul vital nu doar al per­sonajului, dar și al întâmplării. Acel „cineva” a fost găsit în persoana scenografului Vittorio Holtier. Decorul este al doilea pilon — solid — la temelia filmului. Lișca avea nevoie, în fine, de o Lișca în stare să fie aceea și ea a fost găsită în persoana actriței Ecaterina Na­zare — chiar dacă datele exterioare sunt schimbate. Lișca din povestire era neagră, cu ochi mari, întunecați; era o noapte. Lișca descoperită de loan Cărmăzan este bătaie. E o „fată de papură”. Frumusețea ei — ca și a locului — este tainică, de descoperit și recu­noscut cu încetul. Puterea ei nu stă la ve­dere, ci în adâncul sufletului, acolo unde stă­ruie, până la nebunie, credința în existența bărbatului dispărut. Actriță a nuanțelor, a se­mitonurilor, Ecaterina Năzare creează — atunci când regizoral nu i se impun stilizări de gest sau mișcare — un personaj impresio­nant prin calitatea
     loan Cărmăzan a știut să-și aleagă colabo­ratorii principali, a știut să ofere filmului toate șansele de împlinire. Ceea ce nu a știut (sau putut) a fost să facă să cânte toate vocile filmului armonic. Să orchestreze. Foarte adesea, imaginea, decorul și persona­jul Lișcăi sună frumos împreună (la acest: împreună trebuie neapărat alăturată muzica lui Dorin Liviu Zaharia), prea rar personajele din jur și întâmplările paralele reușesc să li se alăture. O plasă miraculoasă se țese din ima­ginile nisipului scânteietor sau lucind greu, ca plumbul, din întinsul câmpiei, stinsă în cu­loare ca și chipul Lișcăi, din luminile care străbat acel chip dinspre timp spre anotimp, din geamătul sunetelor pereche cu geamătul neauzit al Lișcăi, din tăcerile și privirile ei, o, plasă miraculoasă care se rupe brutal la atin­gerea obișnuitului: beția tatălui, vizita prefec­tului — sau la atingerea unui senzațional străin, cum ar fi viața la conac. Conacul — sugerat și în povestire de existența unei case boierești — conacul cu lumea lui nu este de fel cea mai inspirată „felie de stare” a filmu­lui. Cum nici domnul Felix (Remus Mărgi­neanu, boier șovăitor în patimă) și nici „tante Margot” cea dubioasă cu liota de invitați la aceeași serată pseudo-viscontiniană — nu pot fi. Viața la conac este o viață „in vitro”. Dom­nul Felix, cu luneta sa atotvăzătoare — ră­mâne o posibilă privire a regizorului plecată, în cele din urmă, umil, în fața „fenomenului Lișca”, dar privire distantă, totuși: distanța lu­netei. Nu în acea lume moartă — în care se înscrie, fugar, figura vie a nebunului satului (Valentin Uritescu) trebuie căutată reușita intervențiilor regizorale, ci mai degrabă în lu­mea femeilor înnebunite, la fel, de spaima morții celor dragi și de speranță, în întâlnirile lor tainice cu Lișca, în claca de noapte care se face clacă de zi, în nunta cu ginerică „falș”. Aerul de baladă al Lișcăi acolo își gă­sește împlinirea. Acolo, și în finalul — în fine! stârnitor de emoție — acel cadru incredibil în frumusețe, chipul Lișcăi stins în crucea feres­trei, dincolo de care se vede pământ, apă, pă­mânt, cer, joc halucinant de întuneric și lu­mină, spațiul desfășurării dramei acelei femei bolnave de credință. Povestirea propunea un final dureros — misterios. Filmul și-a găsit un final mai omenește dureros prin întoarcerea bărbatului (perfect Papil Panduru ca pereche a Lișcăi întru așteptare și răbdare), o întoar­cere în gol, din moment ce Lișca nu mai e ea, ci „umbra ei”.
     Din păcate, filmul nu-și cucerește forma de întreg decât într-un târziu și atunci parcă printr-un miracol. El trăiește totuși, și astfel, fragmentat, pe spațiul unei secvențe, în rama unui cadru, într-o imagine — și este sigur că, în peisajul nostru cinematografic un film ca Lișca este o prezență. După cum propunerea regizorului său este de urmărit cu toată aten­ția. loan Cărmăzan se află încă la început de drum. Pe acest drum — al căutărilor de sine în primul rând — mai este încât destul loc pentru găsire.
     Deocamdată, importantă este căutarea.