REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Liceenii” – cronică de film


     Cât de mare este dorința tinerilor de a se vedea pe ei, cu problemele lor mai mici sau mai mari în film, este o întrebare retorică. Judecând după vocile multe care ar fi răspuns „prezent!” Ia o strigare de catalog în oricare din sălile de cinematograf unde rulează filmele cu și despre tineri, orice matur, nu neapărat cronicar, nu neapărat părinte era obligat să recunoască: da, dorința tinerilor de se vedea și, eventual, regăsi pe ecran este foarte mare. Ultimul venit în întâmpinarea acestei dorințe — după Raliul, Declarație de dragoste, Al patrulea gard lângă debarcader Liceenii, mi se pare însă că modifică puțin răspunsul. Judecând, din nou judecând, după reacția stârnită nu mai poate fi vorba despre o dorință foarte mare, ci despre o dorință im­presionantă, uriașă, fenomenală. Săli pline ochi, pe scări, pe jos, pe lângă pereți de un public în exclusivitate la vârsta eroilor filmului, săli vii, reactive, comentarii cu voce tare aplauze la scena deschisa, dezamăgiri tot la scena deschisă, acorduri și dezacorduri exprimate sincer, pe loc, fără nicio reținere (ca doar suntem între „noi", noi, cei din sală, și noi, cei de pe ecran) și nu, nu o voce ici, alta dincolo, nu, ci un cor. „Aaa”-urile fericite când ceea ce se întâmplă acolo, pe pânza, era exact așa cum știau și ei, „aaa”-urile dezaprobatoare când alte întâmplări li se părea ca nu se potrivesc cu viața lor, starea de comu­nicare fericită pe care nu am întâlnit-o nicio­dată până acum într-o sală de cinema, transferă Liceenii din statutul de film, pur și simplu. În acela de film-fenomen social: El creează o idee vie, reală, pe care nicio statistică n-ar fi putut să o obțină, despre cât de dornici sunt ei, tinerii, nu numai să se vadă, dar să se și confrunte, la nevoie să se înfrunte cu propria imagine.
     Orice fenomen își are explicația lui. Fenomenul Liceenii își are și el explicația lui. În primul rând, este realizat de o echipa care și-a câștigat, cu Declarație de dragoste, sim­patia, dar și încrederea publicului tânăr. Sce­naristul profesor George Șovu și regizorul Nicolae Corjos, profesor și el în ale tinereții probleme. În al doilea rând — care s-ar putea să fie tot primul —. Vreau să văd și eu liceenii, oricât de prematur circumspect, în stare să reziste chemării unui asemenea titlu. În al treilea rând, dar nu în ultimul, povestea. Veșnica poveste cu „el și ea”, desigur, dar care el și ea pe punctul să împlinească primăveri nu vibrează la o poveste de dragoste — pardon de prietenie — și nu stă, cu sufletul la gură, și nu ține pumnii unui băiat de vârsta lui îndrăgostiți lulea (în ajun de treaptă, ce dezastru!) de o fata care... pe altul iubea. Nu trebuie să ai 17 ani, ci numai urechi să auzi reacția sălii în momentul în care „El” închide ochii să nu mai vadă cum „Ea”, aleasa, draga, iubita, pentru care imagi­nase tot felul de mărturisiri poetice, îl sărută prietenește, dar îl sărută, fir-ar să fie, pe celălalt. Nu trebuie să fii licean, trebuie doar să-ți aduci aminte că ai fost licean ca să înțelegi râsetele, aplauzele, tăcerile ce se succed în fața întâmplărilor vieții de licean cu profa Isoscel și dirigintele Socrate, cu micile păcă­leli și „marile conflicte” ce se lasă cu picioare și mâini luxate, cu viața la internat, în contrast cu viața la mama și la tata, cu... și cu...
     Da. Autorii s-au întrecut pe ei înșiși în cău­tarea adevărului vieții de licean, în asemenea măsura încât, cu mici, foarte mici excepții (câte o replica din sala rostită cu invidie can­didă în fața imaginii lui Ion Caramitru-So­crate sosit la aniversarea celor 17 primăveri ale lui Șerban: „Măă, unde găsesc și eu un diriginte ca ăsta, că-I iau acasă!” sau alta, în fața schimbului de drăgălășenii politicos-a­mabile între Dana și părinții ei: „Mama ce mai mama, mama ce mai tată!”), dincolo, deci, de foarte micile excepții, ei au trecut cu brio treapta de la Declarația de dragoste socotit de unii prea film ca să fie adevărat, la acest Liceenii socotit de alții prea adevărat ca să poată fi privit doar ca un film. E un câștig real? E o falsă pierdere? Treceți prin fața ci­nematografului „cu pricina” la orice oră din zi și aflați răspunsul... Pentru cronicar cel mai comod ar fi să citeze și s-ar putea la nesfârșit — reacțiile sălii. Nu ale sălii de pre­mieră, ci sala-sala, dintr-o zi de lucru și de cinema normală. Deși soluțiile comode nu sunt indicate, ele fiind suspectabile de lașitate, de data asta „vine de se leagă”. Rar am mai întâlnit un film la care reacția publicului să fie într-un acord atât de mare cu părerea cronicarului. Ce au apreciat ei, mai cu seama, la Liceenii este și cronicarul obligat să aprecieze buna alegere a interpreților — Oana Sîrbu — Dana, cu câtă dulceață în stare să interpreteze expresiv o fată frumoasă, încrezătoare și neîncrezătoare, înșelat în așteptările ei de un prieten (Tudor Petruț), pe cât de frumos, pe atât de orgolios, mărturisit orgolios; Ștefan Bănica-junior, băiatul pozitiv sută la sută, dar nu numai pentru că așa l-a gândit scenaristul, ci pentru că și așa arată el, fermecător timid și timid fermecător, un concentrat de sensibilitate într-o privire, verzui-aurie („ce ochi are, dragă?” — replica, în coasta mea dreaptă): personajul „cel mai gustat”, cel mai aproape de fiecare licean, foarte bine construit din scenariu și senzațional găsit regizo­ral în persoana tânărului Mihai Constantin, un mic actor mare încă de pe acum, Geta, o fâș­neață de fată din care Cesonia Postelnicu re­ușește chiar să facă o „replică feminină” a lui Ionică. Asta în tabăra tinerilor. În tabăra ma­turilor, inegalabila Tamara Buciuceanu-Botez și-a îmbogățit „profa” Isoscel cu zâmbete și fâstâceli superbe, avansând, cu umor, ideea unui posibil amor secret pentru Socrate, lan­sat de Ion Caramitru în imaginea acelui diri­ginte râvnit de toată sala, ca atare. Și, desigur, Cristina Deleanu, calma și atât de înțele­gătoarea directoare; și, desigur, părinții lui Șerban, Dorina Lazăr, meteorică în viața fil­mului din păcate, ca și în viața copilului și Silviu Stănculescu, tată tandru și modern, în stare să facă față — din nou în aplauzele sălii — unui ritm de dans mai nou, și, desigur portarul căminului. Mihai Mereuță, jucând hâtru între păcălit și păcălitor, și desigur, Se­bastian Papaiani, pe post de tată care trebuie să fie și mamă, deși timp nu are nici măcar să fie el însuși, într-atât îl fură meseria.
     Dar ceea ce face sarea și piperul Liceenilor (firește, cu concursul distribuției, că altfel cum?) este viața de licean cu problemele ei. ­Problema corigențelor la matematică, proble­mele de prietenie, de treaptă, de dragoste, de integrare în producție, de succese și eșecuri necesare și invers proporționale cu dorințele copiilor. Viața ca viața. Este clar că aici auto­rii au „brodit-o”, cum se spune, cel mai bine. Mai bine, da, decât în Declarație de dragoste, care beneficia de un story ceva mai savant, dar și puțin mai uzat. Declarație de dragoste, pe care ei îl citează cu tandrețe și mândrie prin gura copiilor drept „un film rupere”. ­Cum a și fost! Au știut sau nu că Liceend vor fi și mai „rupere” decât Declarația de dra­goste, nu contează. Ceea ce contează este demonstrația pe care au reușit să o facă, conștient și voit, că se poate vorbi (vorbi și cânta, pe melodia laitmotiv semnata de Florin Bogardo, cu textul proaspăt-proaspăt semnat de un veșnic licean, Sașa Georgescu) despre vârsta treptelor. Se poate să te adresezi tineri­lor pe limba lor. Și să-i câștigi pe terenul lor. Că mai exista și alte probleme ale vârstei, că mai există și alte subiecte cu tineri și alte ca­tegorii de tineri, nu se îndoiește nimeni, fireș­te Liceenii este însă un film care a dorit, — declarat! — sa vorbească liceenilor despre liceeni. Și s-a ținut de cuvânt.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, eva sirbu, liceenii film, nicolae corjos, oana sirbu, stefan banica jr

Opinii: