REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



La confluenţa dintre tradiţional şi modern


     Trei filme din ultimele producţii Sahia 65 atacă o singură temă: aceea a existenţei de astăzi din unele centre româneşti, a întâlnirii dintre tradiţiile de viaţă de mai multe ori seculare şi prefacerile structurale caracteristice momentului actual.
      Răşinari (regia Florica Holban, imaginea Vasile Mănăstireanu) este, în sensul acesta un bun reportaj, care surprinde în notaţii concise şi vii ritmul complex al unor moduri de trai foarte vechi şi foarte noi împletite strâns datorită evoluţiei cunoscutului sat sibian. Din nou, autoarea, care până nu demult lucrase numai ca operatoare, dovedeşte aptitudini sigure pentru regie. Ea are un simţ de observaţie dinamic, energic, o reală putere de sinteză, o capacitate reală de a-şi organiza artistic observaţiile. Filmul alternează mijloacele anchetei cu scurte suite de montaj, care vizualizează liric momente caracteristice, tradiţionale, din existenţa colectivă a răşinărenilor, întoarcerea ciobanilor, pregătirea nunţilor de toamnă. Astfel, el izbuteşte să atenueze, în mare măsură, şabloanele care au devenit aproape obsedante în documentarele din lumea satului: prezentarea statică, monotonă a mobilei noi, de obicei foarte străină de eleganţa nobilă a vechii ambianţe ţărăneşti, drept simbol al progresului, filmarea subliniată a clădirilor recente din sat — de obicei şi ele incomparabil mai impersonale decât construcţiile tradiţionale — în acelaşi scop. Viu, nedeclarativ, lucrat cu mult simţ al măsurii, documentarul acesta convinge alegând din înfăţişările autentice ale realităţii pe cele mai pregnante.
     Mai ambiţios, dar şi mai neunitar „eseul” cinematografic al lui Costea lonescu-Tonciu despre Ţara Haţegului demonstrează virtuţi evidente, dar şi stângăcii şi preţiozităţi flagrante. Vrând să cuprindă prea mult — şi ruinele romane şi vechea clădire atât de frumoasa a bisericii din Densuşi, care singură poate face obiectul unui unic poem documentar, şi noile ocupaţii şi moduri de viaţă ale haţeganilor — filmul devine, adeseori, discursiv, alteori din dorinţa de a impresiona el construieşte artificial poezia, sprijinindu-se pe nişte versuri nu prea bine găsite şi, în orice caz, foarte declamator rostite. Însă câteva fragmente, care se bizuie pe reale, mari frumuseţi plastice, recompunând ideea din imagini, oferă toate temeiurile pentru a aştepta de la acest regizor, deocamdată începător, şi el prin pregătirea iniţială operator, realizări de valoare. Cu o condiţie: să-şi aleagă mai exigent scenariile, să construiască mai simplu, mai direct, mai firesc, să evite complicaţiile inutile cu iz de intelectualism ostentat.
     Merită să fie reţinută însă, în primul rând, dintre cele consacrate acestei teme, ca o reuşită deosebită, realizarea regizorului Ion Moscu şi a operatorului Wiliam Goldgraber despre munca plutaşilor — Navigatori care dispar. Întreaga putere de fascinaţie a unei vechi meserii, aventuroase, romantice, pulsează în filmările lucrate de aceşti cineaşti numai „pe viu” dense de nuanţe autentice, bogate în sensuri de viaţă. Regretul pentru apropiatul sfârşit al acestei profesii prea riscantă şi rudimentară pentru imperativele existenţei de astăzi — constituie o adevărată temă poetică, dezvăluind tristeţea vechiului care piere inevitabil, deşi era încărcat de frumuseţe, pentru că viaţa merge înainte, pentru că oamenii nu mai pot trăi şi munci astăzi cum trăiau şi munceau pe vremuri. Foarte important este că documentariştii au izbutit într-adevăr să ne transpună în lumea plutaşilor, să ne comunice proaspăt şi dinamic ritmurile navigaţiei cu pluta, să reconstituie pentru noi universul de sunete şi culori vii, de senzaţii şi impresii în mijlocul căruia lucrează conducătorii de plute. Chipul mereu schimbător al peisajului, pulsaţia gesturilor ancestrale melopeea îndemnurilor de muncă pe jumătate cântate au fost minuţios şi sensibil observate. Compoziţia nu urmăreşte nici să povestească, nici să ilustreze o teză, un postulat raţional fixat înainte de începerea filmărilor — ci doar să recompună, printr-o suită poematică de contrapuncte împletitura de împrejurări, acţiuni şi stări de spirit care constituie substanţa omenească reală a existenţei plutaşilor. Foarte frumos, neaşteptat de frumos şi de grav, sună în coloana sonoră, crâmpeiele autentice de povestire culese spontan la faţa locului, evident nepregătite şi neîmpodobite prin intervenţii din afară. Limba românească veche — pe care o vorbesc aceşti oameni — simplă, cu adevărat curată, fără alcătuiri străine de corpul ei, deşi foarte receptivă faţă de o sumedenie de termeni, reprezintă ea însăşi o valoare poetică. Trebuie să-i felicităm pe cineaşti pentru hotărârea de a imprima şi a reda ca atare spectatorului aceste povestiri — emoţionante documente umane. O singură observaţie: muzica, pe alocuri şi, mai ales în final, prea solemnă, prea grandilocvent festivă, răpeşte din naturaleţea filmului, tinde să-l artificializeze. Păcat, pentru că altfel întreaga compoziţie se armoniza tocmai prin firesc, prin spontaneitate. De altfel, în toate cele trei filme despre care e vorba, comentariul muzical mi s-a părut convenţional, lipsit de originalitate, stereotip.
 
(Cinema nr. 3, martie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ana maria narti, costea ionescu tonciu, cronica documentarului, florica holban, ion moscu, navigatori care dispar film, rasinari film, tara hategului film

Opinii: