Cum să vă descriu această discuţie care are darul să îmbrace totul în farmec şi să lase apoi, ca prin farmec, vorbe despuiate pe hârtie? Ce stilou sau magnetofon ar putea, oare, transcrie acest râs tânăr în care silabele se împlântă ca într-o vază, această sigură seninătate a gestului, această agilitate cucernică a afirmaţiei, acest proaspăt voal al gândirii care se şi topeşte, evanescent, de cum îl atingi? Din păcate nu pot fi transcrise şi, comparativ cu această clipă, Miliţa Petraşcu va ramâne, poate, pentru dumneavoastră o personalitate din sculptură intervievată în nr. 12 al revistei „Cinema”, iar pentru noi fragila apariţie dintr-o amiază de toamnă, când ne întrebam ce e veselie şi ce e tristeţe în copilăreştile priviri aruncate tavanului.
A veni aici înseamnă a te izbăvi de complicaţii. Om al pietrei şi al spiritului totodată, artista cinsteşte vorbele cu tăceri care ar putea părea zâmbitoare, dacă n-ar fi descurajante mărturisiri ale sincerităţii; cinsteşte liniştea cu vorbe exacte, care ar putea părea seci dacă n-ar fi scăldate în acea familiară bucurie de lume redescoperită.
...lar crezul ei este scris în sine atât de afund, încât tot ce se întâmplă în faţa noastră şi a statuilor albe din atelier, toate aceste mici episoade verbale ce vor urma, nu par decât semne într-o carte scrisă demult şi atât...
— De ce să vorbiţi DESPRE FILM? „Pentru că există”. DE CÂND există ştiţi. DE CE există nu ştim nici noi, astfel că, împreună, poate...
— Nu e specialitatea mea, şi apoi nici nu prea văd filme în ultimul timp...
— De ce nu vedeţi filme?
— Pentru că nu pot să stau la cozi fără sfârşit, pentru că mă tem de aglomeraţii, pentru că n-aş vrea să fiu strivită odată de acele mulţimi viguroase.
— Aceştia sunt factori extraestetici ei nu vă pot împiedica să gândiţi despre film.
— Să gândesc, ce?
— Bine sau rău. Ca slujitoare a unei arte milenare, îl admiteţi în familia artelor?
— Bineînţeles. E o întrebare care demult nu mă mai pune pe gânduri.
— Există oameni serioşi — sau chiar foarte serioşi — care nu-l admit. Şi mai există alţii care-I admit, dar spun: „nu e specialitatea mea” (vă sunteţi martoră!) De ce atâta reţinere? Despre sculptură vorbeşte toată lumea (chiar cei neîntrebaţi); despre literatură vorbeşte toată lumea (chiar cei nechemaţi); nimeni nu spune „nu e specialitatea mea”. E un semn de respect sau de dispreţ, în cazul filmului?
— Cred că e un semn de respect, poate de teamă. E, încă, o noutate, nu e o artă aşezată, dă dureri de cap chiar maeştrilor ei, care încă nu ştiu de cine să asculte: de Ea sau de ei înşişi? Ce să mai zică, atunci, spectatorii?
— Spectatorii sunt mai descătuşaţi, iată de ce filmul are nevoie de avizul lor.
— Mai am reţineri faţă de film şi pentru că — fiind atât de populară, de la îndemână — arta aceasta te poate subjuga. Având diferenţe de valori abisale, îngăduind prea uşor maniera, te poate tâmpi tot atât de uşor pe cât te poate duce spre sublim. Are un magnetism tiranic — ajungi să nu mai poţi deosebi cu luciditate nuanţele, ci doar extremele... Să nu te mai poţi desprinde cu uşurinţă din mreje. Iar, când o faci, o faci cu totul, te desprinzi total. Într-o astfeI de fază sunt eu acum.
— Care a fost ultimul film văzut?
—
Reconstituirea.
— Şi care a fost penultimul?
— N-aş putea să spun cu precizie. Ştiu doar că am început să simt filmul ca artă odată cu Laurence Olivier. Poate e o deformaţie profesională: i-am privit filmele cu ochii sculptorului, prin prizma înrudirii cu sculptura. Sugestia volumelor, expresia jocurilor sunt (în
Richard al III-lea) net sculpturale.
— Aţi mai găsit înrudiri între cele două arte, de ordin mai general?
— Da. De excmplu în ce priveşte tipul de frurnuseţe. Am observat că tot ce e cinematografic e, în acelaşi timp, ideal pentru sculptură, şi invers. Un cap necinematografic e imposibil de redat şi în sculptură. Domneşte un mister, o relaţie stranie, şi cred că nu numai între aceste două arte. Pe Greta Garbo o revăd oricând ca pe unul din familiarii mei eroi de lut. Pielea ei transpira o lumină aşa cum îmi place mie, suprafeţele, atitudinile ei erau ideaIe.
— Ea a prezidat perioada dvs. de „subjugare” faţă de film?
— Exact. De unde ştiaţi?
— Nu putea fi altfel.
— ...Între cele două războaie, împreună cu toată redacţia „Contimporanului”, mergeam seara la cinema, pe Bulevard. Şi, cum pe atunci nu se prea scria critică de film, discutam acolo până târziu, printre mâncăruri şi cafele, despre Chaplin, despre Greta Garbo, despre Marlène Dietrich şi mai târziu despre Alida Valli. Mărturisesc că pe atunci filmele erau văzute mai mult pentru actori decât pentru regizori.
— Bătălia a fost câştigată de regizori mai ales după ultimul război. Ceea ce, faţă de tânăra vârstă a filmului (45 de ani din 75) înseamnă TÂRZIU. Dar, faţă cu eternitatea, va însemna DEVREME. La fel, în ce priveşte apariţia sonorului. Cu ce sentimente I-aţi întâmpinat?
— Cu cea mai mare naturaleţe. Cu sentimentul că vocea umană va face filmul mai puternic, va da viaţă. Acum, însă, am sentimentul că filmul vorbitor încă nu şi-a găsit vocabularul, Filmul mut nu se preocupa de „vocabular”, dar avea geniu nativ şi asta salva totul: a reuşit să fie o antiteză între brutalitatea vieţii, pe de o parte, şi nevinovăţia, puritatea ei, pe de alta.
— Dar cum aţi întâmpinat filmul color?
— Cu temeri pe care le am şi astăzi. Se întâmplă atât de rar să devină film de lumină (nu doar de culoare) că mă întreb dacă acest procedeu nu s-a autocondamnat de la bun început...
— Primul film, vă mai amintiţi când şi unde l-aţi văzut?
— Nu.
— La Paris, în timpul uceniciei din atelierul lui Brâncuşi?
— Fără îndoială că nu. Parizianul era mult mai unilateral decât ni-l închipuim: fiecare artist îşi vedea de treaba lui, detesta sofisticările. Tăierea firului în patru e specialitatea noastră...
— ...Pe care o atribuim parizienilor... gândindu-ne poate Ia viaţa atât de agitată, multiplă, a avangardei...
— Nu e cum credeţi. Era o viaţă mult mai austeră. Brâncuşi, de pildă, n-a văzut, vă asigur, nici un film în toţi cei patru ani cât am stat eu acolo (era după 1920), Şi cred că n-a cunoscut nici un cineast. Cât priveşte relaţiile lui cu oameni din alte arte, îmi amintesc cum I-a vizitat odată Erich Saty, un cunoscut compozitor al epocii. După salutările de rigoare („Ce faci?” — „Bine”, a răspuns Brâncuşi. — „Cum merge treaba?” — „Lucrez să nu mă anchilozez”), a umat o cafea, făcută de maestru la bucătărie (timp în care oaspetele a rămas singur să-i privească lucrările), apoi lunga descriere a unor reţete culinare. Pentru Brâncuşi arta rămânea un sanctuar din care vorbele erau excluse. Bineînţeles că m-am străduit să fac şi eu aşa. Nu vreau să dau sfaturi nimănui, nu-mi plac preţiozităţile, când însuşi harul meu mi-e o taină.
— Asta s-a văzut din recentul film de televiziune a cărui eroină aţi fost. Naturaleţe întruchipată.
— Am fost eu însămi şi atâta tot. Nu înţeleg de ce a plăcut atât.
— Evident, tocmai de aceea! ...Pentru că (deşi vă apăraţi atât de dârz de această. „nespecialitate” a Dvs.) aţi înţeles cum nici nu vă închipuiţi esenţa filmului.
— Aceasta era o esenţă a vieţii.
— Uneori e totuna.
