Răsfoind teancul de fotografii devenit tradiţional în asemenea întâlniri, maestrul
Paul Călinescu îmi atrage atenţia asupra uneia care-l înfăţişează alături de un aparat de luat vederi, vechi.
— Vedeţi, asta se chema pe atunci un aparat de luat vederi portabil, tip Debrie. Era din lemn. Cu aşa ceva în spate trebuia uneori să şi alergi...
Discutăm în timp ce răsfoim fotografiile despre tot felul de lucruri în legătură cu meseria de regizor („Trebuie să fii foarte pasionat ca să poţi face treaba asta...”) şi aflu că maestrul Paul Călinescu împlineşte anul viitor 30 de ani de activitate în cinematografie. 30 de ani în care a fost regizor, scenarist, operator, montator, developeur. După urarea cuvenită, îl rog să ne întoarcem la primul din cei 30 de ani, la începutul începutului.
— Am început puţin altfel decât ceilalţi colegi ai mei… Cei mai mulţi dintre ei veneau din teatru — actori, regizori — erau oameni care aveau contact, într-un fel sau altul, cu arta. Eu eram şef de birou la Ministerul de Finanţe. Un şef de birou muşcat de musca cinematografiei. Citeam reviste de cinema, mă interesa şi tehnica cinematografică şi doream — bineînţeles — să fac film. Pe timpul acela, ştiţi cum era. Trebuia să găseşti un om cu bani care să te finanţeze. Ca oameni de artă, colegii mei întru pasiune aveau oarecari şanse să obţină acei bani de la cineva. Dar cine credeţi că şi-ar fi încredinţat banii unui şef de birou de la finanţe să facă film cu ei?... Eram înscris în societatea fotoamatorilor şi împreună cu fratele meu şi cu Mitică Don am înfiinţat o secţie de cineamatori. Eu aveam un aparat de luat vederi, o rablă, cu care făceam filme. Le developam, le montam şi le titram singur.
— Ce fel de filme ?
— De amatori, cum să spun? Scene din viaţă, lucruri mărunte. Aşa am început. Pe urmă, din economii şi ceva bani împrumutaţi am cumpărat un aparat mai ca lumea cu care am realizat filme pe format redus, cu oarecare subiect.
Expoziţia Industrială, Studenţii de la Educaţie Fizică, Bucureştiul. Durata era de 20 de minute.
— Durata filmului documentar de azi.
— Exact. Înarmat cu filmele mele, am început să colind ministerele încercând să conving lumea de necesitatea unor filme culturale. Bineînţeles că peste tot uşile erau închise. Şi peste tot mi se punea aceeaşi întrebare: „De ce să facem filme?”… În 1934, lucrând tot la Finanţe, mi-a căzut în mână legea pentru Înfiinţarea Oficiului Naţional de Turism. Venise la noi pentru aprobarea fondurilor. Mi-am cerut transferul la Ministerul de Interne în cadrul căruia urma să se înfiinţeze Oficiul. Eram doi. Marinescu — acum operator la Studioul „Sahia” — şi cu mine. Mi-aduc aminte că secretarul a rupt legea în două şi ne-a dat s-o verificăm. Mie mi-a căzut jumătatea care se ocupa de scopul acestui Oficiu. Spre mirarea mea, n-am găsit în toată legea niciun punct în care să fie vorba de fotografii sau filme. Atunci am dat sugestia să se treacă în necesar şi un laborator cinematografic, explicându-i secretarului că asta nu obligă la nimic dar poate prinde bine. Cu mare greutate s-a trecut şi Iaboratorul în acte şi s-a înfiinţat... pe hârtie. Fonduri n-aveam. Peste câteva luni firma „Tobis-Klangfilm” din Berlin ne-a cerut să realizăm trei documentare despre România. Realizarea lor mi s-a încredinţat mie. Filmele au fost
Bucureşti, oraşul contrastelor, România (nici mai mult nici mai puţin!) şi
Generaţia de mâine. Filmul
România a luat Premiul I la Expoziţia de la Paris şi după succesul acesta s-a hotărât ca Serviciul Cinematografic să ia în sfârşit fiinţă în mod legal. Ni s-a dat un aparat — cel din fotografie —s-au angajat doi specialişti străini, Adolf Fontanel şi Amedée Morrin şi împreună cu doi angajaţi de-ai noştri, Wielfried Ott şi Victor Cantuniari, am format prima echipă de actualităţi... Lucram şi documentare. Filmul realizat cu mijloacele noastre a fost
Ţara Moţilor, care n-a plăcut de loc conducerii de pe atunci. A fost trimis totuşi la Festivalul de la Veneţia. S-a întors cu Premiul I!
— De ce n-a plăcut?
— Pentru că se aşteptau la un film turistic şi eu am făcut un film social. Nici chiar premiul obţinut la Veneţia nu i-a împăcat. În presă a apărut o notiţă obscură, aşa ca la Mica Publicitate, care anunţa că filmul a fost premiat. Atât.
— Dumneavoastră aţi filmat şi pe şantiere.
— Da. Am făcut şi un documentar despre muncitorii de la fabrica de sticlă din Mediaş.
Atenţiune, fragil se chema... Şi
Toamna în Deltă... Şi încă multe altele... vreo 120.
Toamna în Deltă era primul film color făcut la noi în ţară. Operator era un ceh, Vichk. Primul film artistic făcut la noi în anii Republicii mi-a fost dat să-l regizez.
— Răsună Valea...
—
Răsună Valea, da... Muncă de pionierat. Pe urmă am făcut
Desfăşurarea, Pe răspunderea mea, Porto-franco... Şi acum
Titanic-Vals.
— Dumneavoastră lucraţi, mi se pare, la o invenţie.
— Cinematograful în relief. Am Iucrat împreună cu profesorul C.I. Botez. E şi brevetată din '61. Acum aflu că trei francezi au realizat recent acelaşi lucru...
— De la Debrie-ul de lemn până la cinematograful în relief e un drum...
