Între grotesc şi tragic

    Radu Gabrea face parte din vechea gardă a cinematografului românesc şi, asemenea multor reprezentanţi ai acesteia, schimbările din decembrie 1989 nu i-au priit întotdeauna. Au fost benefice pentru ca i-au permis să revină acasa după un lung exil în Germania unde a practicat o altă meserie şi a lucrat sporadic filme, dar acolo a făcut cea mai importantă operă a carierei sale — Un bărbat ca Eva (1984). Au fost benefice şi pentru că i s-a dat posibilitatea să-şi afirme capacităţile manageriale (ca preşedinte al Oficiului Naţional al Cinematografiei şi ca director al propriei sale firme de producţie audio şi video). Au mai fost benefice pentru că a putut să revină pe platouri, lucrând deopotrivă ficțiune şi documentar, dar uneori cu rezultate modeste şi chiar dezamăgitoare.
     Cel mai recent film al său, Călătoria lui Gruber, face însă parte dintre reuşite. Acţiunea se petrece în timpul ultimei conflagraţii mondiale, mai precis în vara anului 1941, când scriitorul italian Curzio Malaparte (Florin Piersic jr.) soseşte la Iaşi ca reporter de război. Chinuit de o puternică alergie, el încearcă să ajungă la doctorul Gruber care i-a fost recomandat drept un mare specialist în domeniu. Acest demers pune în mare încurcatură atât autorităţile locale cât şi pe consulul italian (Alexandru Bindea) din zonă care afişează o excesivă bunăvoinţă faţă de Malaparte, bun prieten cu Mussolini, dar încearcă să-i ascundă adevărul: bătrânul doctor evreu Iosef Gruber este una dintre victimele pogromului care tocmai ce a avut loc.
     Scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu porneşte de la un sâmbure de realitate: Malaparte a fost în România ca reporter de război, iar episodul pogromului de la Iaşi constituie materia literară a unuia dintre capitolele romanului său „Kaputt”. Restul e o ficţiune bine articulată de cei doi scenarişti tineri şi foarte talentaţi care şi-au propus (şi bine au facut) să trateze fără excese tragedia pogromului ceea ce o face mult mai percutantă. De fapt povestea se structurează pe trei planuri: în prim plan, suferinţa acută, dar pasageră, a personajului principal; în cel de al doilea, tabloul grotesc al oficialităţilor care se agită ineficient, dar cu multă fanfaronadă; iar în fundal, realitatea cruntă a trenurilor morţii. Totul e văzut prin ochii scriitorului italian care devine cheia ce deschide celelalte două planuri.
     Cea mai izbutită secvenţă rămâne cea finală a întâlnirii dintre Malaparte şi tânărul doctor Gruber. Nu numai datorită prezenţei lui Marcel Iureş, ci şi datorită jocului de sugestii şi subînţelesuri.