”Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu”: Istoria despuiată de podoabe

     Spre deosebire de multe dintre "filmele de ieri, văzute azi", Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, singurul "de epocă" din creația Malvinei Urșianu, nu a avut nevoie de distanțarea în timp pentru a fi perceput ca fiind diferit în peisajul atât de zornăitor a ceea ce s-a numit, cu emfază, "epopeea cinematografică națională". Încă de la început, vornicul Moțoc, personaj departe de a descinde din modelul intrat în banalitatea foclorului propus de Negruzzi (și fizic, în interpretarea lui Valeriu Paraschiv are o cu totul altă înfățișare, straniu, frumos, un damnat sortit să rămână în umbra celor mari) Moțoc, spuneam, poruncește ca întoarcerea la cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu să nu fie întâmpinată cu mare gesticulație sărbătorească: "Să tacă odată clopotele! Să înceteze și trâmbițele"! Istoria se poate scrie și altfel, se poate lipsi de spectaculozitatea ritualurilor. O altfel de monumentalitate, rece, precum piatra multelor bolți arcuite peste coridoarele tainice prin care șerpuiește istoria, precum tronul domnesc parcă nu înălțat, ci lăsat acolo de Dumnezeu; un timp îndepărtat, dar despuiat de zorzoanele pe care le țes, invariabil, mitologia, folclorul, costume fără urmă de podoabe, răsărite direct din pământ, stilizate ascetic, contând pe amintirea caldă a materiei primare, pe revărsarea pânzei țesute în casă sau a catifelelor, toate acestea și multe altele nu aveau cum să nu izbească ochiul nostru, format la școala măreției. Cu atât mai mult cu cât chiar în acel an, în 1980, apărea pe ecrane și Burebista (Gheorghe Vitanidis), cu întreg cortegiul unei viziuni demne de tradiția epopeii. A mai izbit ceva, dar, curios, doar la câțiva ani de la data  premierei, abia în 1986, când, la difuzarea pe micul ecran, filmul a fost brusc întrerupt la replica lui Lăpușneanu "Țara nu mă vrea? Dar cine a întrebat-o, vreodată, pe țară, ce vrea?" Intrase în funcțiune vigilența, cine știe cum ațipită, o vreme. Am admirat, la timpul lui, subtila construcție a personajului domnitorului, așa cum au pus-o la cale actorul și cineasta. Spun "pusă la cale" pentru că am avut privilegiul de a fi fost martoră, pe platou, a filmării unor scene esențiale asupra cărora și Malvina Urșianu, și George Motoi au revenit de nenumărate ori, discuția plecând mereu de la unghiul privirii personajului, bântuit de îndoieli și neîncredere. Acea uitătură peste umăr, ochii pornind mereu de jos, din pământ și ridicați cu o perfidă încetineală către cei din preajmă mi s-a părut astăzi, când am revăzut filmul, o amenințare al cărei cinism parcă abia acum l-am deslușit în întregime. Pe măsură ce Domnul îmbătrânește și alunecă în nebunie, amenințarea devine cumplită, simțim fatalitatea sângelui fără să-l vedem. Culorile costumelor se întunecă, dar o lumină bolnavă, roșiatică începe să se strecoare, să însoțească un contur, să se lipească de o boltă, să-și facă loc odată cu întredeschiderea unei uși. Premoniție a sfârșitului unei domnii tragice și, deopotrivă, a istoriei care cere sânge. Fără această transcendere a unui moment ce ține de istoria noastră, fără sugestia unui orizont în care conjuncturile naționale sunt lăsate în urmă, filmul nu ar fi putut să fie înțeles și  admirat de un observator străin. Pentru profesorul Richard Peña (Columbia University), fostul director al Film Society of Lincoln Center, Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu rămâne unul dintre cele mai bune filme istorice pe care le-a văzut. L-a descoperit în România, l-a programat la Festivalul de la New York, unde a invitat autoarea, din păcate prea târziu pentru o mai putea călători atât de departe. Sper ca toată această prețuire să-i fi adus o bucurie Malvinei Urșianu.