Uneori, cronicarul are satisfacţii mai mari decât publicul — şi atunci, copilăros, abia îşi mai poate încăpea în piele de bucurie. În nr. 4/1964,
susţineam necesitatea ca documentarul nostru să înceapă să urce pe chipul omului pentru a descoperi acolo fascinantul film al ochilor, lungile-metraje ale expresivităţilor de o secundă. Şi iată-ne în faţa a 400 de metri de peliculă, alb-negru, venite parcă în întâmpinarea acestui gând. Iartă-mi-se această vanitate! Unul dintre ultimii înţelepţi ai artei, Tomasi di Lampedusa, scrie în „Ghepardul” său: „Cea, mai puternică dintre voluptăţile care pot încerca fiinţa umană este aceea de a striga: V-am spus că aşa va fi!” N-am putea spune de ce ne place să extindem observaţia şi la destinul cronicilor de film (chiar la cele consacrate documentarului...)
Ce sunt aceşti
Ingineri ai uzinei (regia – Alexandru Sîrbu, scenariul – H. Rohan, operator – Gh. Herschdörfer)? Filmele (inclusiv documentarele) care se pot „spune”, se pot „povesti” cu cuvinte trebuie să ne fie suspecte. Cuvintele aparţin literaturii, filmul nu aparţine literaturii, e altceva, ca atare nu se poate „spune în două vorbe” (decât dacă e prost...), ci numai în imagini în mişcare. Filmul trebuie văzut, imaginat (atât în sens strict — de la „imagine” — cât şi în sens evoluat de la „imaginaţie”). Muzica trebuie auzită (povestiţi-mi, vă rog, uvertura de la „Coriolan” a Titanului sau, „mai simplu” aceea la „Bărbierul din Sevilla”!) piesele trebuie jucate, romanele citite. Dar până atunci să revenim la „inginerii” noştri. E un mic studiu cinematografic asupra chipurilor frământate de ceea ce numim repede „idei” sau, eminescian vorbind, „bătute de gânduri”. Mai mult cred că nu trebuie spus, restul sunt imagini, deci trebuie văzute, noi fiind reduşi, în acest caz, la a lucra cu şcolărescul „iată”...
Meritul principal al filmului, cred că decurge din forţa cu care Sîrbu, Herschdörfer şi — pentru marea contribuţie pe care o poate aduce reporterul într-un documentar, să-l punem în acelaşi rând cu cineaştii pe scriitorul H. Rohan — au reuşit să plasticizeze un proces abstract, foarte complicat, fundamental în zilele noastre: lupta intelectualului cu materia aspră a maşinii. Această plasticizare, transformarea acestei abstracţii într-un film, în ceva concret-vizual, s-a făcut printr-o operaţie „pe viu” pasionantă ca o operaţie chirugicală „pe viu”, dificilă, cu atât mai dificilă cu cât aici acţionează prejudecăţi şi riscuri (şi nimic nu egalează riscurile pe care le clamează prejudecata). S-au confruntat permanent doar două realităţi: maşina, neagră-aurie şi faţa omului, infinită. Atât. Nu există planuri generale, ale uzinei, ale halelor, nimic adiacent, dinafară. Maşină şi — stăruitor, prim-plan — omul. Plus — peste sonorităţile industriale — variaţiunile lui Rahmaninov pe o temă de Paganini, excelentă echivalenţă muzicală a tensiunii cerebrale. Prejudecata admite — şi asta din când în când în aşteptarea teribilului „adevăr despre Eva” — ca operatorul să stea la pândă, într-un tufiş, într-un păpuriş, filmând cu teleobiectivul naşterea bobocilor de raţă, a puilor de crocodil, veghea tigrului flămând şi tandreţea — mare „priză” — a etern idilicelor căprioare. Pot apărea lucruri foarte interesante, tot respectul, răul nu de aici începe, ci cu exact un pas mai departe. Admiţând cu deajunsă comoditate mişcările puiului de veveriţă, prejudecata se cabrează urât atunci când îi spui, chiar cu binişorul, că un om gândindu-se la reducerea timpului de strunjire al unei pompe de injecţie, forţa lui în acele clipe, faţa lui studiind maşina este mai interesantă (privită de un cineast talentat, discutând numai de la talent în sus) decât luciul oricărui pârâu în amurg... Şi doar nu-i spui o nebunie. Hegel afirma la vremea lui: „gândurile unui deţinut sunt mai interesante decât orice răsărit de soare” şi
Un condamnat la moarte a evadat al lui Bresson, o capodoperă (în pofida insuccesului de public), pare conceput în lumina, cuvintelor filozofului, filmul încăpăţânându-se să rămână 80 de minute pe chipul unui deţinut, nepărăsind celula, nepărăsindu-i gândul de libertate. Dar asta-i realitatea, deocamdată: o veveriţă ronţăind alune pe ecran, face „succes mai mare decât un om luptând în tăcere la perfecţionarea maşinii sale. Ca atare, când murmuruI neprimăvăratec al prejudecăţilor urmărind
Inginerii uzinei: „Monoton!”... Plicticos!” (căci, cultă, ştie ce a spus Voltaire în domeniul ăsta) ...„Aha, ciné-verité!” (Şi mai întărâtată, este la curent şi cu informaţia culturală.) „Am mai văzut aşa ceva — dar cel puţin acolo era vorba de muzică, de
maestrul Georgescu!” (maleabilă, ne face concesii...) ş.a.m.d.
Referirea Ia filmul lui
Barbăneagră, lucrat în prim-planuri ale dirijorului la repetiţie şi concert, e necesară — pentru că
lnginerii uzinei nu e un unicat al studioului „Sahia” şi mărturiseşte — prin apropierea de alte realizări, — ca acest George Georgescu un început de stil, plin de interes. Numai că în timp ce la Barbăneagră subiectul era aprioric nobil, atrăgător, la Sîrbu lupta a fost mult mai grea, nobleţea ideii, a obiectului supus studiului, cucerindu-se secvenţă cu secvenţă. Forţa intelectului nu se demonstra într-un mediu perfect propice (sala de concert), ci în condiţii mult mai terne — birourile de proiectare şi sala strungurilor. Iar frumuseţea demonstraţiei constă în aceea că, până la urmă, ni se dovedeşte că omul creator e la fel de tulburător la pupitrul dirijoral, conducând a IX-a, ca şi la uzină dirijând motoarele. La un moment dat, reluând o intuiţie a lui
Ilieşiu, Sîrbu urmăreşte apăsarea degetelor pe butoanele unei maşini şi mişcarea — conectată cu pianul lui Rahmaninov — ne trimite direct la asocierea muncii cu muzica. Monotonie? Să vedem. Nu de multe ori am asistat la un asemenea conflict, într-un documentar de scurt-metraj: lupta cu eşecul. Invizibilă la suprafaţa lucrurilor, dar în adânc — prin intermediul chipului, „chipul-oglinda sufletului”, cum zic poeţii populari, — în adânc, arzătoare ca fierul încins. Fiecare idee de la planşetă poate „cădea” dincolo, experimentată la maşină. Peste toate pluteşte acea bărbătească îndoială: „dar, dacă”... La început, o idee nu reuşeşte; după aceea, alta, nu reuşeşte, dar e reluată şi învinge, după aceea o a treia, învinge fără eşecuri, dar prin lungi tatonări ale materiei. Nu văd unde e monotonia, cât despre plictis, pot spune că sunt feţe „de o secundă” surprinse de Herschdörfer în lupta aceasta cu izbânda care-mi joacă încă în minte: e inginerul O.B. care-şi caută, în febra victoriei, ţigările, în jurul strungului, abia îndrăznind să surâdă; e muncitorul de lângă el, — un tip bondoc cu bască, explicându-i tot timpul printr-un joc al indexurilor, „de ce nu merge ideea”... E inginerul S.T. care-şi face calculele, scriind cu creionul pe strung, pentru că nu mai are timp să ajungă la planşetă, — ca un poet inspirat care-şi scrie versurile pe cutia de chibrituri, mergând pe stradă. E inginerul I. — căruia nu „i-a ieşit” calculul şi aruncă, în faţa eşecului, un zâmbet de un milimetru, al marilor încăpăţânaţi...
O aud: „Dar n-ai să-mi spui că e o capodoperă, fără lipsuri!” Fără îndoială, fără îndoială — lipsuri sunt, numai că în dialogul cu prejudecata mă îngrozeşte ce înţelege ea prin lipsuri şi, mai ales, prin capodoperă. Şi atunci — nu pentru a-l apăra pe Sîrbu, căci a cunoscut şi el eşecul, altădată, pentru a se mai speria de „lipsuri”, ci pentru a fi şi noi „cinici” cu dumneaei — vom spune că filmul are insuficienţe. E termenul cel mai exact: simţi nevoia de mai mult om. Uneori, apare un exces de maşini; alteori, mai ales la planşetă, aparatul nu pătrunde inspirat; se resimte, cel mai acut, o lipsă a glasurilor inginereşti acolo, în frigurile creaţiei, comentatorul vorbind prea mult pe „marginea” unor chipuri atât de autentice, lipsite însă de glasul lor. Şi în sfârşit, imaginea finală — braţele unor lămpi de planşetă, mişcându-se încet şi simbolic — e scheletică şi ne duce la asociaţii cam macabre... S-ar fi putut găsi un alt final al nostru, al articolului, fiind, hotărât optimist, dacă mă gândesc la chipul cu care am ieşit din sala de proiecţie, după rularea filmului.
