Refăcând mental călătoria în „locul unde nu s-a întâmplat nimic” așa cum sugerează finaIul filmului lui Dan Pița Noiembrie, ultimul bal, călăuza devine acel personaj sadovenian care are similitudini cu un erou întâlnit și în alte pelicule ale cineastului (re) creator de mereu surprinzătoare, fascinante universuri cinematografice.
Puștiul a împrumutat, de astă dată, chipul studentului debutant Gabriel Costea. Călăuzit, la rându-i, de regizor printr-o euritmie complicată și subtilă a metaforei filmice, interpretul a izbutit să-și asume dificila misiune de purtător al stigmatului unei perioade de criză, focalizând maladia, concretizând spasmul social, figurând, deopotrivă, dezagregarea morală, dar și disperatul efort de aflare a unui alt drum.
Ostracizat de familia care nu i-a dăruit altceva decât ereditatea bolii, Emil Mazu acumulează în timp „dezgustul acelui venin” inoculat de părintele său, care a aplicat propriilor copii un inuman regim de violență și umilință, mutilându-le sufletele, dezechilibrându-i psihic. Cei doi frați fiind toată viața hăituiți, ajung să contemple aparent pasivi, de fapt cu un fel de morbidă voluptate a suferinței, o lume paralelă, lumea de infern a hingherilor.
Puștiul, obișnuit să bântuie ținuturile mlăștinoase din preajma acelui „campament barbar” al ignoranței și trufiei, își clădește o iluzorie speranță: evaziunea într-o existență nemaculată, pe tărâmul celălalt. Exaltarea febrilă îi aduce strălucire în ochii adânciți în orbite, scufundați însă deja în neființă, atenți la un ritm interior ce-i precipită pașii spre fatalitatea gestului tragic. Surprins de agresivitatea tatălui, băiatul se apără, dar, prin voia destinului, din victimă devine călău.
Atunci el își invită din nou sora să-I însoțească și, pentru că ea tocmai și-a limpezit definitiv gândurile și sentimentele, cei doi tineri se vor abandona chemării tainice a naturii, scufundarea în apele ei adânci, reprezentând, pentru o dată, forța și voința de purificare.
