Scriitorul îşi poate publica, înainte de apariţia editorială, fragmente din viitoarea carte. Rămân, pentru un muzeu al literaturii, manuscrisele, zecile de variante, paginile împânzite de ştersături, de modificări, de adăugiri. Dar cineastul? Din al său haos al probelor, dubleIor, resturilor, schiţelor, secvenţelor căzute — nu se va alege niciodată o Iume, pentru niciun muzeu. Un „laborator de creaţie” pe cât de complex şi de spectaculos, pe atât de pieritor. Fie el de astădată al filmului care se va numi
Fructe de pădure. Scenariul:
D.R. Popescu — Regia:
Alexandru Tatos, imaginea:
Florin Mihăilescu. Intrat în acest laborator, după ce ai descifrat, înainte de „tipar”, o avalanşă de imagini, un asalt de figuri noi (majoritatea interpreţilor = neprofesionişti, debutanţi), după ce ai văzut, deci, mii de metri de peliculă la masa de montaj (pilotată de Alex. Petrescu) ai cred, şi libertatea să te entuziasmezi (în secret dacă eşti cronicar).
Ce înseamnă
Fructe de pădure „din unghiul producătorului?” înseamnă — răspunde
Vasilica Istrate directoarea Casei de filme patru — „o foarte frumoasă poveste de dragoste. lar poveştile de dragoste sunt întotdeauna binevenite, mai ales când e vorba de filmul românesc de actualitate şi de eroii foarte tineri. Şi mai ales când e vorba de autenticitatea şi severitatea opţiunilor morale, la vârsta adevăratului debut în viaţă”.
În premieră absolută şi în exclusivitate pentru dumneavoastră, un singur cadru din film: cadrul 99B3 de montaj. Pantă de munte. Pe culoarul tăiat printre brazi, urcă un vagonet. Singurii „pasageri”: o fată — numai prospeţime, inocenţă, vitalitate şi un soldat — slăbuţ, blonduţ, ochelarist. Aparatul de filmat, urcând şi el, îi prinde în plan fix pe cei doi, şi lasă în urmă, în traveling înapoi, culoarul. În dreapta şi în stânga ecranului — margini de brazi, ameţitor de verzi, pe mijloc — pornind parcă de jos, de undeva din pământ, o cărare de cer. Într-o lumină — ireală, se spune?, de basm, se spune? — El şi Ea, urcând, plutind, alături, în picioare, fără să se privească, aşa cum numai doi îndrăgostiţi ştiu să nu se privească. Intimidaţi şi falnici, speriaţi şi strălucitori, olimpieni. Ea: „I-ai spus tatei că mă cunoşti?” El: „Nu. Şi nici nu m-a întrebat”... Linişte. Atât.
