Pe când minimalismul era în floare, multe voci – nu numai spectatori, ci și profesioniști – deplângeau dispariția filmului de gen. Spectatorii se consolau privind la televizor filme românești din “epoca de aur”; unii
profesioniști din generațiile mai vârstnice încercau să le arate minimaliștilor că nu așa se face film. Festivalurile validau producțiile Noului val, spectatorii strâmbau din nas la orice film românesc. Situația continuă să se prezinte cam tot așa, deși…
Deși iată că în toamna asta au năvălit pe ecran comediile, un gen foarte apreciat de spectatori și nu numai de cei care consideră că filmul trebuie să fie un divertisment și nimic mai mult, pentru că “în viață avem suficiente probleme de care ne crapă capul, la cinema trebuie să ne destindem“. Există pericolul ca, dând curs acestei nevoi, cinematograful să se întoarcă la vocația lui primară, aceea de distracție de bâlci, deși…
Deși buchetul autumnal despre care vorbeam demonstrează că se poate și așa și așa. Comedia poate fi groasă, vulgară și cu o morală îndoielnică (a se vedea
#Selfie69), dar poate fi și de bună calitate, fără degete băgate în ochi, cu poante inteligente și aluzii amuzante (a se vedea
Două lozuri). Publicul a validat ambele variante. Ambele stau pe ecrane, peste tot în țară, de săptămâni bune, în multe copii și la ore de vârf. Ambele au făcut cifre record pentru filmul românesc, pe care, de regulă, competiția cu filmul american pur și simplu îl strivește, deși…
Deși până în top 10 mai e ceva drum (ambele sunt în top 30). În registrul comic, tabloul poate fi completat cu
Afacerea Est (deocamdată un loc 133) și cu neobositul
Usturoi (locul 120) care reapare ici și colo pe ecrane, refuzând să-și încheie cariera, semn că publicul îl mai dorește. Pe lângă comedii, semne de viață dă și thrillerul, cu mai mult succes pe micul ecran prin producțiile originale HBO
Umbre și
Valea mută, și mai puțin, din păcate, pe marele ecran prin
Câini de Bogdan Mirică, care de la debut își afirmă opțiunea pentru filmul de gen. Radu Jude s-a hotărât mai târziu, dar a ales să cadă în brațele literaturii pe care fie o conspectează, pescuind personaje și replici (a se vedea
Aferim! și lista de cărți din postgeneric), fie încearcă să o transpună pe ecran la un mod mai degrabă livresc decât cinematografic (
Inimi cicatrizate).
Cum necum, tânărul cinematograf românesc a intrat într-o etapă a diversificării, care ar putea deschide o ușă spre inima spectatorului.
