După dealuri iscă o sumedenie de întrebări de la cele legate de credință și libertate, iubire și prietenie, până la cele care chestionează sistemele monocefale sau lipsa de educație și de discernământ. Filmul poate reprezenta oglinda sau portretul României, sau poate prezenta două lumi (sociale sau private) care se ciocnesc și care, într-un final, se anihilează reciproc (da, nu există doar o victimă).
Două prietene din copilărie (petrecută mare parte în orfelinat), Alina și Voichița, se reîntâlnesc după câțiva ani de despărțire și nu mai găsesc nici drumul comun, nici calea de mijloc. Alina s-a agățat de lume (a plecat în Germania să muncească), iar Voichița a plecat din ea (s-a călugărit), Alina a venit s-o ia pe prietena ei în Germania, pentru totdeauna, iar Voichița vrea s-o aducă pe calea mântuirii întru veșnicie, Alina a devenit sceptică, susceptibilă și isterică (unii văd în asta schizofrenie sau posedare), iar Voichița, pasivă, docilă și fără simț critic (secondându-i tot timpul, după vorbă, după port, pe Tati, preotul, și Mami, maica stareță, singura ei familie). În acest timp al absenței, iubirea lor a dispărut și a fost înlocuită de frică.
Filmul este cel pe care îl vedem fiecare dintre noi, iar acesta este semnul unui film important, mai ales prin încercrea regizorului de a urmări intrarea răului în lume, printre oameni. Însă, scenariul lui
Mungiu, calculat și intelectualist, sugrumă emoțiile dintre cele două și fabrică din amănunte aparent elegant distribuite, detalii periferice, frânturi de adevăr, ambiguități scandaloase un drum cu multe indicatoare. Acest lucru nu e realizat în manieră strict observațională (deși există o singură perspectivă, cea a Voichiței), ci mai degrabă demonstrativă (gândindu-ne și la scenele de început și sfârșit, foarte aglomerate de semne de iluminare).
Nu-i deloc puțin sau ușor lucru să expui drumul subtil și pervers al răului,
într-un spațiu și cu o dinamică proprii lumii monastice. Acest traseu la care ești chemat să fii martor te conduce la constatarea dezolantă și neputincioasă că în această lume are loc o catastrofă spirituală, tocmai prin prezența extrem de rudimentară a lui Dumnezeu în mințile și sufletelor acestor rătăciți. Din păcate, punctul de vedere al lui Mungiu coincide amarnic cu portretul real al acestei lumi; nu este un caz izolat, este doar un caz extrem, într-un univers aproape complet despiritualizat.
