Intensificat de condiția sa de peliculă anatemizată de cenzură și eliberată de Revoluție, interesul stârnit de premiera fiImului lui Constantin Vaeni își găsește explicația în primul rând în subiectul său: evocarea unui moment de răscruce din istoria României. Configurată în jurul asasinării lui Nicolae lorga, țesătura epică reînvie evenimentele declanșate de instalarea dictaturii Gărzii de Fier, în toamna anului 1940. Regizorul nu se mulțumește cu reconstituirea faptelor, oricât de mult dramatism ar furniza ele povestirii cinematografice. EI ambiționează să ridice la puterea metaforei analiza strategiei politice extremiste, a intoleranței care naște forme dictatoriale de guvernare. Că Vaeni a reușit să acorde reflexiei sale putere de generalizare, o dovedește reacția violentă a cenzurii care a văzut posibitele conexiuni dintre excesele criminale ale fascismului și ale comunismului.
Regizorul n-a trebuit să facă prea multe artificii de calcul în demonstrația sa. De ce ar fi făcut-o, când recuzita și ceremonialul totalitarismului sunt aceleași pentru extrema dreaptă și pentru extrema stângă? Cultul portretului conducătorului (Zelea−Codreanu), parada militară în care toată lumea privește fascinată înspre „Führer”, discursurile lătrate, pline de sloganuri naționaliste, toate acestea sunt prea bine cunoscute ca să le asociem doar unui trecut îndepărtat. Apelul regizorului la documentul filmat întregește relieful sumbru al epocii evocate. Vaeni include între episoadele care preced asasinarea lui lorga un material de arhivă extrem de elocvent pentru fanatismul „cămășilor negre”. Este vorba despre o defilare ce sărbătorește victoria de la 6 septembrie 1940 a Gărzii de Fier, venirea ei la putere prin guvernul generalului Antonescu. Teoriile care exaltau puritatea neamului făcuseră, din păcate, mulți adepți printre tineri. Ritualurile legionare, cu aura lor „inițiatică”, reușiseră să-i atragă pe cei cu gustul aventurii. „Hitler fascinase un mare număr de oameni”, scria regizoarea germană Leni Riefensthal. Iată cât de dificilă era opoziția față de doctrina sa în această perioadă când dovezile despre crimele fasciste nu erau cunoscute încă în toată monstruozitatea lor. Tocmai de aceea filmul situează la celălalt pol al conflictului „o personalitate covârșitoare” ca cea a lui Nicolae lorga, un cărturar care „apare masiv privit de departe, prin numărul uriaș de tomuri scrise și prin multiplicitatea preocupărilor”, cum scrie George Călinescu. I-a fost dat acestui om care impresiona prin „cunoașterea aproape monstruoasă a istoriei universale și române” să lanseze cel mai mișcător apel la rațiune într-un ceas hotărâtor de istorie. A făcut-o pe toate căile: publicând articole, ținând conferințe, încercând chiar să schimbe hotărârea lui Carol al II-lea de a stabili „un modus vivendi cu Garda”. Filmul consemnează toate aceste forme de polemică ale savantului cu doctrina legionară. Unul dintre cele mai reușite momente este discuția din amfiteatrul facultății despre teoria anexionistă a „spațiului vital” enunțată de Karl Haussoffer. Foarte inspirată, soluția alternării perspectivei plongé cu contra−plongé traduce în imagini ciocnirea de idei dintre profesor și cei câțiva tineri legionari care încearcă să-i tulbure cursul. Printre acești juni înflăcărați de ideea „sfintei legi a răzbunării” se află și membrii „echipei morții” care-l vor asasina pe lorga.
Filmul nu relatează istoria acestui asasinat politic în cheie de suspans. În fond, orice absolvent de liceu știe cum a sfârșit-o marele istoric. Detaliind episodul răpirii și judecării profesorului de apropiații lui Horia Sima, regizorul insistă asupra demnității în moarte a celui care nu s-a lăsat impresionat de metodele teroriste ale Gărzii de Fier Tratată cu mijloace cinematografice foarte sobre, discuția dintre lorga și legionari dinaintea uciderii lui la Strejnic este momentul cel mai tensionat al filmului. Încărcatura sa emoțională este asigurată, în bună măsură, de jocul interpreților.
Actor de mare forță, Valentin Teodosiu îl portretizează pe lorga punând accentul pe trăsăturile care-i conferă grandoare, argumentația strălucitoare, fermitatea poziției, acuratețea gestului, vibrația patriotică. Exista însă uneori în replica sa (atât în textul cât și în rostirea ei) o intonație ușor didactică. Sigur că a aduce pe ecran un personaj despre care s-a scris atâta implică un mare risc. Unii s-ar aștepta, poate, să audă „inefabila voce graseiată, tărăgănătoare, cicălitoare, conspirativă sau înfuriată a marelui polemist” (George Călinescu). Alții ar fi dorit să vadă spectacolul oferit de oratorul lorga care, cum tot CăIinescu spune, „funcționează prin explozii de sentiment”. În mod sigur, actorul s-a documentat. Am recunoscut și gestul de „a decapita cu degetul în aer un dușman nevăzut”. Lipsește însă ceva din temperamentul viforos al personajului, din uimitoarea lui vitalitate. Evident, nu poți mulțumi pe toată Iumea. Cert este că Valentin Teodosiu „face” un Iorga credibil, impunător, demn și eroic.
Ca întotdeauna, „negativii” oferă partituri opulente. O demonstrează Dragoș Pâslaru compunând un Horia Sima dogmatic, exaltat și aproape patologic. O obsedantă mască a fanatismului. Un personaj interesant, cu o traiectorie neprevăzută, interpretează George Alexandru (studentul Vioreanu). Mariana Buruiană imprimă sensibilitatea ei vibrantă neliniștitei iubite a acestui erou. Câțiva foarte buni actori (Mitică Popescu, Ștefan lordache, Lucia Mureșan) dau relief unui „plan doi” care umanizează conflictul de idei. Dramaturgic vorbind, acest plan secundar are și niște neclarități (vezi tinerii „de bine” care tipăresc și lipesc manifeste).
Conceput cu strictețe, fără ornamente inutile, filmul se impune prin sobrietate și la capitolele imagine (semnată de Vlad Păunescu, un maestru al compoziției cadrului), muzica (autor Cornelia Tăutu, de o modernitate neostentativă), decoruri (alese cu simțul detaliului de Lucian Nicolau), costume (prin care Oana Tofan completează identitatea personajelor). Constantin Vaeni reușește să stăpânească un imens material documentar și să-l sintetizeze într-o reflexie cinematografică asupra istoriei. Mai mult ca oricând, suntem receptivi acum la tema de meditație propusă de regizor.
