Un film poliţist, de spionaj, de suspense nu poate avea o scenă pe care să o aştepţi în mod deosebit. Într-un asemenea film, fiecare scenă trebuie aşteptată cu nerăbdare, cu curiozitate, ea trebuie legată de cea precedentă şi de cea următoare, cu aceeaşi necesitate stringentă ca fiecare mutare într-o partidă de şah. Şi e cert că
Titus Popovici, care semnează împreună cu
Petre Sălcudeanu scenariul filmelor
Conspiraţia şi
Fuga, stăpâneşte tehnica unei asemenea construcţii dramatice şi epice. E foarte greu, la lectura scenariului, să te opreşti la o scenă şi să vezi în ea şi numai în ea cheia întregului sau prilejul unei revelaţii aparte, fiindcă nicio scenă nu poate fi desprinsă din context.
Toate scenele sunt, cum ar spune
D.I. Suchianu, egal de perfecte şi egal de revelatoare. Şi ar mai fi de adăugat: egal de scurte, fiind vorba de un film de acţiune, dinamic.
Pentru exemplificare, să luăm secvenţa 23, din
Conspiraţia — «Cavou părăsit – 40 m». Aici se întâlnesc — desigur noaptea — un agent al Securităţii (Siguranţei), numit Varlam, cu şeful legionar Baniciu (suntem în 1946). Este prima întâlnire a celor doi, întâlnire provocată de Varlam, care îi ascunde adevărata identitate, dându-se drept partizan al legionarilor, pentru a intra în banda respectivă care nu putea fi altfel prinsă. Fiecare se întâlneşte cu un necunoscut. Risc maxim, suspiciune maximă. Dar nu e timp de «analiză psihologică». Privirile, gesturile, vorbele se schimbă telegrafic: «— Când ai fost la Siguranţă? N-am fost la niciun fel de Siguranţă! — Ai fost văzut intrând! Ascultă, domnule Baniciu, lasă bancurile astea copilăreşti! Am fost instruit şi eu ca prima întrebare pe care o pun unei legături să fie brutală, sigură, să-l văd dacă se zăpăceşte...» Calitatea scenariului constă în faptul că însoţeşte acest dialog de indicaţii de joc precise: «un scurt, imperceptibil, moment de ezitare... apoi, cu hotărâre» sau: «şi, deodată, Varlam începe să râdă, râsul e fals, dar celălalt nu-şi dă seama...»
Cunoscând pe interpreţii celor două roluri:
Silviu Stănculescu şi
Victor Rebengiuc, precum şi aplicaţia cu care regizorul
Manole Marcus lucrează cu actorii, nu ne rămâne decât să ţinem în frâu imaginaţia, în aşteptarea imaginii însăşi.
