REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Nu vreau să mă însor”


     Deşi a abordat cu prediclecţie teme social-politice grave din istoria recentă, Manole Marcus a mai regizat şi câteva filme  în cheie comică, registru la care va mai apela din când în când de-a lungul carierei sale regizorale, fără însă a se impune în domeniu. Totuşi,. dintre acestea, Nu vreau să mă însor este o comedie  care merită  atenţie  pentru că, de fapt, este prima încercare de a lansa genul “musical” românesc.
     Filmul îl are ca scenarist pe Simion Macovei căruia i se datorează cealaltă comedie muzicală de mare succes din 1958: Alo? Aţi greşit numărul! Poate de aceea regăsim o atmosferă cunoscută, cam aceeaşi schemă de intrigă, cam aceleaşi încurcături, acelaşi comic de situaţie sau quiproquo-uri,chiar şi acelaşi tip de personaj - muzicianul timid şi talentat interpretat de Ştefan Tăpălagă (Marius). Totul mult “îmbunătăţit” cu cerinţe ale cenzurii de partid în faţa căreia, în mod evident, musicalul rămânea un suspect produs de import, poate chiar decadent, al imperialismului American (!?).
     Demonstraţia pe care o face însă acest film este că şi în societatea comunist/socialistă oamenii se pot simţi bine, pot să fie veseli, fără să neglijeze nici munca, nici familia. Astfel la fabrica de textile “Texlon” totul gravitează în jurul serbării programate în cinstea absolvenţilor de la seral, festivitate în care trebuia interpretat un fragment din opereta “Vreau să mă însor” pe care se angajase la Uniunea Compozitorilor să o pregătească chiar celebrul său compositor, Petre Manta (Geo Barton)”. Doar că, extrem de ocupat, maestrul Manta îl roagă pe Marius să îl înlocuiască, iar încurcăturile pe care le declanşează această substituire sunt dublate de găsirea şi înterpretarea unei melodii “sprinţare” şi vesele , compusă de Marius dar pierdută de el şi găsită exact de cine trebuie, inginerul Preda (Cristea Avram) şi unde trebuie (în taxiul care îl ducea la fabrică), pentru a concura cu succes chiar în faţa celebrului autor.
     Sigur, într-un musical intriga este convenţională, conflictul are loc între antipatici şi simpatici, între învechiţi-limitaţi şi deschizători de drumuri noi, care au întodeauna dreptate. Din acest punct de vedere şi ţinând cont de restricţiile ideologice ale momentului, filmul reuşeşte să facă un slalom elegant şi verosimil între a strecura elemente ale noii realităţi şi a reda veridicitatea atmosferei tinereşti dintr-o fabrică plină de muncitoare vesele şi frumoase .
     Astfel “antipaticul” nu este, evident, tovarăşul de la partid, ci mult mai simpaticul responsabil cultural Burlacu, interpretat de Nae Roman care ,cu acest rol, îşi începe cariera cinematografică. El este îndrăgostit fără speranţă de dactilografa Geta (Liliana Tomescu) fermecătoare dar incultă, urmărind să-şi depăşească statutul social prin protecţia unui personaj important cum ar fi de pildă compozitorul Manta. De aceea, ea încearcă să valorifice toate posibilităţile oferite de anunţata lui venire la “Texlon”, prilej de a declanşa încurcăturile necesare cheii comice a filmului. De o frumuseţe specială, pusă în evidenţă acest rol, “Geta de la Texlon” este de fapt personajul principal al filmului, cum ţine să sublinieze şi regizorul în final prin strigătul ei în noaptea de vară a Bucureştiului după maşina care îl îndepărtează pentru totdeauna pe adevăratul compozitor Manta.
     Tot printre cerinţele obligatorii ale unui musical se numără şi distribuţia în care trebuie să figureze interpreţi fermecători. Începând cu Irina Petrescu tânără (la al doilea rol) graţioasă şi dând viaţă personajului cam schematic al fruntaşei în producţie care ştie să descifreze o partitură muzicală la prima vedere şi să o interpreteze excelent (graţie vocii Aidei Moga) şi până la Vasile Tomazian şi Maria Voluntaru – părinţii ei în film, toată lumea este acolo unde trebuie : şi Cristea Avram, şi Coca Andronescu (aflată şi ea la al doilea rol). O apariţie surprinzătoare este cea a lui Toma Caragiu în rolul interpretului principal din “Vreau să mă însor”, cântând cu mult elan dorinţa sa de a creşte producţia şi demografia.
     Mai “umanizată” (nu mai suntem la Conservator ca în Alo?..) muzica ramâne un personaj important. Nu numai pentru că diverse personaje spun de nenumărate ori “Îmi place aşa de mult muzica!”, ci şi pentru că există şi un conflict evident între partinicul “Vreau să mă însor”(de unde, prin opoziţie şi verbală, titlul filmului) şi “sprinţarul”, veselul cântecel care câştigă bătălia prin somptuosul şi modernul spectacol dat de “Texlon”. Nu vreau să mă însor e o pledoarie clară pentru veselie, muzică, dans şi desigur pentru musical.
 
 
 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, manole marcus, nu vreau sa ma insor, rodica pop vulcanescu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu