Fascinaţia faptului de viaţă autentic continuă să domine în structura ultimelor producţii documentare, mai ales prin filmul lui
Mirel Ilieşiu,
Începutul — filmul fixează pe peliculă un moment irepetabil din istoria Combinatului siderurgic de la Galaţi: prima probă la cald a laminorului de tablă groasă. Între ora 5,07 şi ora 5,19 se consumă un eveniment de importanţă capitală, care urmează să valideze reuşita unor eforturi îndelungate şi chinuitoare, implicând nenumărate energii umane şi materiale. Chipurile oamenilor sunt deci crispate şi preocupate, gesturile sunt imperceptibil nervoase, ţigările sunt fumate scurt şi cu sete, fiecare cadru respiră o tensiune abia stăpânită, sunt corzi subţiri întinse la maximum, gata să vibreze. Aparatul (sau, mai precis aparatele — căci au fost mai multe) investighează, febril, nu atât amănuntele tehnice ale experienţei, cât oamenii, adunaţi în câteva grupuri sub o hală imensă, descoperindu-i într-o solidaritate gravă şi absolută, în aşteptarea momentului care va decide soarta muncii lor. Marele merit al regizorului este de a fi ştiut să păstreze în film numai acea esenţă inalterabilă a adevărului. Nimic contrafăcut, nimic „frumos”, nimic „spectaculos”, ci numai o încordare uriaşă, vizibilă în duritatea de oţel a trăsăturilor, în mişcarea mecanică a unei mâini spre bărbie, în fuga singulară a unui om de-a lungul instalaţiei, în ochii fixaţi pe aparate şi indicatoare. La ora 5,19 proba s-a terminat, experienţa a reuşit. Oamenii râd, se felicită, unii se pregătesc de plecare, destinderea generală e însă marcată de un alt element, precis: se aud vocile. Tot ce era până atunci un murmur uniform, înăbuşit, acoperit de muzică, devine frază distinctă, clară, vocile şi-au recăpătat rezonanţele lor cotidiene. Coardele întinse au vibrat. Niciun comentariu (şi Mirel Ilieşiu nu a folosit niciun fel de comentariu) nu ar fi putut explica mai bine succesul.
Scoica lui
Jean Petrovici imortalizează şi el un moment deosebit, în orice caz mai spectaculos: lansarea la apă a primului cargou românesc de 12.500 t — „Scoica”. Ca şi în cazul filmului lui Mirel Ilieşiu faptele în sine, aşa cum se înfăţişează ele pe ecran spectatorilor, sunt suficient de revelatoare; orice comentariu ar fi fost, şi aici de prisos. Momentul trăieşte nu prin detaliile lui tehnice (nu este un film de popularizare industrială), ci prin emoţia pe care o semnifică, şi în acest caz, emoţia miilor de oameni care au contribuit la realizarea acestui colos plutitor. Aici intervine însă hiatusul filmului lui Jean Petrovici.
Scoica abundă, în virtuozităţi de imagine (foarte multe cadre înfăţişează montarea vasului, şi nu lansarea lui propriu-zisă) — ciocănitori filmaţi prin geamuri aproape mate, reflexele în apă ale scânteilor de sudură, contre-jour-uri superbe, dovedind o sensibilitate operatoriceaseă deosebită (Karol Kovacs). Imaginea transfigurează într-o manieră ce vizează expresionismul elementeIe cotidiene — un plan, parcă de sfârşit de lume, cu vulcani şi zgrunţuri enormi ce se zvârcolesc lent, este în fapt elicea filmată „au ralenti” în clipa scoaterii ei din formă, un şarpe monstruos este lanţul prelung al unei ancore. Vasul noaptea, incendiat în nenumărate puncte de aparatele de sudură, este o sărbătoare misterioasă, punctată de lumânări sau de torţe, iar siluetele muncitorilor, animate, între schelele de metal, au ceva din grafismul unui Masserell. Toată această frenezie imagistică dă însă o ciudată senzaţie de gol, de artificiu decorativ inutil. Emoţia transpare rareori prin aceste bizarerii frumoase. Un cadru readuce filmul în coordonatele lui normale: un maistru (sau poate un inginer) care conduce operaţia de lansare (şi aici, trebuie menţionat un gros-plan de mare expresivitate) se împiedică în mers de o bârnă; incidentul este insignifiant şi maistrul îşi continuă netulburat agitaţia. Dar pelicula devine în acest moment sensibilă şi emoţionează.
Explorând un domeniu al vieţii încă prea puţin cercetat de documentariştii noştri — sportul — filmul lui Erwin Szekler
Drumul spre succes (Campionii undelor albastre) nu se mai poate prevala de caracterele celor precedente, nemaifiind structurat pe descripţia şi punerea în valoare a unui moment unic.
Drumul spre succes este un film-pledoarie, o pledoarie făcută cu cele mai bune argumente — cu dragoste şi pasiune pentru obiectul ei. Probabil că presupunem cu toţii, mental, o oarecare doză de efort inerentă fiecărui sport şi, mai precis, fiecărui record. Dar prea puţini suntem cei care iniuim cu adevărat uriaşa muncă depusă pentru câştigarea câtorva zecimi de secundă sau câtorva centimetri. Nu este vorba doar de travaliul canoiştilor şi caiaciştilor (cazul în speţă), şi al tuturor sportivilor, în splendida lor luptă pentru recorduri — în fond, şi aceasta o confirmare a geniului uman. Pentru a demonstra realitatea acestor eforturi, Erwin Szekler montează alternativ planuri de întrecere, cu ambarcaţiile desfăcând fulgerător, ca o lamă, apa calmă a lacului, cu planuri scurte, încordate (mai des prim-planuri şi planuri mijlocii) de la antrenamentele aceloraşi sportivi. Antiteza este clară şi cu valori simbolice evidente. Ceea ce parea a fi doar alunecarea uşoară, diafană, a bărcilor, în care miraculoasă este doar viteza (operatorul W.Goldgraber reuşeşte, fără a apela la filmări speciale, ci doar vizând câmpurile imediat apropiate bordurilor, să creeze adevărate senzaţii de ameţeală, planurile succedându-se cu o viteză ameţitoare) se demonstrează a fi rezultatul unor antrenamente foarte puţin spectaculoase, monotone şi grele, ca munca lui Sisif. Pentru adevăratul Sisif nu există însă nicio finalitate, pe când aceşti sisifi moderni, alcătuiţi din muşchi şi perseverenţă, reuşesc în cele din urmă. Victoria este companioana lor. Filmul se încheie cu această idee, precisă şi convingătoare — căci pledoaria a fost câştigată; însă imaginea finală nu mai este în tonul sobru şi de loc prezumţios al demonstraţiei de până atunci. Câteva caiace traversează lacul pustiu, în antrenament, trecând prin faţa podiumului campionilor. Didactic, acest final explică încă o dată ceea ce până atunci fusese perfect demonstrat.
