Demnitatea răbdării

     Interpreți și roluri
     De doua ori în cuprinsul nuvelei, prozatorul adună într-o singură frază personajele principale; prima dată, liantul este un pericol abia presimțit: „Busuioc bogățoiul de la Curt­ici, fecioru-său, lorgovan, Simina, fata crâșmarului din Zimbru și Șofron, care tot mai stă­tea la casa lui Busuioc, toți patru erau foarte mâhniți și parcă se temeau de vreo primej­die”.
     A doua oară, Simina dispare din „cadru”: „Busuioc, bogățoiul din Curtici, fecioru-său, lorgovan și Șofron, care tot mai stătea și acum la casa lui Busuioc, săriră toți trei în pi­cioare, când aflară că Simina s-a mutat la So­codor...” Primejdia avea acum un nume. În ciuda acestor determinări atât de exacte, fi­xate de Slavici, forța filmului și, implicit, a ce­lor trei interpreți ai bărbaților: Victor Reben­giuc — Busuioc, Adrian Pintea — lorgovan, Șerban Ionescu — Șofron deplasează liniile și schimbă accentele, infuzând complexitate și un alt mister relațiilor dintre ei, definindu-i — dincolo de raportarea la răspunsul Pădu­rencei — prin propria lor mișcare existen­țială. Augmentativul „bogățoiul din Curtici”, lipit mereu de numele lui Busuioc, este tra­dus pe ecran prin prezența dominatoare a acestui om mereu îngrijorat de ceva. Ochii lui Victor Rebengiuc adulmecă primejdia, dar se înșală asupra direcției și iminenței ei, drama elementară a personajului fiind drama nepu­tinței de a accepta adevărul. Doar violența șocului îl aruncă în plină evidență. Lângă el se mistuie Iorgovan, fecioru-său, dar atâta timp cât știe că „îi Iasă averea”, nu vede ros­tul frământărilor. „Se mistuie” este, cred, cel dintâi verb potrivit pentru Adrian Pintea. Ceea ce credea Busuioc despre băiat (un neispră­vit, „nici plugar, nici om cu carte”, se pierde ca sugestie chipul răvășit al actorului păstrând doar acea „învrăjbire cu el însuși”, deruta tânărului pentru care „viața nu are nici cap, nici coadă”, îndârjirile îi sunt scurte și în fața tatălui și în raporturile cu Șofron — ca de la sine putere retezate, dintr-un sentiment al zădărniciei lor. Natura contorsionată, Iorgovan nu-și dorește nici o biruință, dragostea respinsă sau nu, rivalitatea învinsă ori ba ne­maiputând potoli un chin mai adânc și mai rău. Probabil că, în simplitatea lui, singurul care îl înțelege este Șofron, argatul, căruia Șerban Ionescu îi transferă mai puțin îngăduința blândă din nuvelă, cât demnitatea răbdării. Înalt, înveșmântat în albeața cămășoaielor, cu care parcă disloca spațiul, ca o abia perceptibilă amenințare, Șofron știe ceea ce alții — inclusiv lorgovan, înstrăinatul — nu au stat să priceapă: că doar o zguduire îl poate aduce pe Busuioc în preajma realității. După ce i se refuză înapoierea banilor și i se po­runcește să ude curtea, o inundă pur și sim­plu, o afundă în noroi, dezlănțuie, cu gesturi tot mai încrâncenate, un început premonitoriu al unei alte urgii. A respins Busuioc holera („holera în timpul secerișului, nu există”). Închide ochii în fața revoltei, cum va întâmpina moartea? Mistificându-i cauza, înnebunind ori simulând nebunia? Întrebarea, tulburătoare, plasează definitiv filmul în registrul tragic.