Daniel Sandu – o speranţă confirmată

     Am mai adăugat un nume pe lista tinerilor cineaşti în care ne putem pune speranţe că noul cinematograf românesc nu intră în adormire: Daniel Sandu.
În primul rând pentru că face această meserie din pasiune şi e gata de sacrificii pentru a-şi pune în operă ideile, convingându-şi totodată prietenii / echipa să fie alături de el. Aşa s-a născut practic fără finanţare scurtmetrajul Numărătoarea manuală. Apoi pentru că are perseverenţă şi chiar dacă o uşă (în speţă a CNC-ului) nu i deschide de prima dată, el mai încearcă odată şi încă odată. Aşa s-a întâmplat cu Un pas în urma serafimilor, care acum se află în plin casting.  
     Persevenţa lui e dublată de răbdare – au trecut deja aproape doi ani de când a câştigat concursul de proiecte cu acest prim lungmetraj şi a aşteptat să se consume etapa strângerii banilor participând la diferite pitch-uri şi marketuri (inclusiv cel de la Berlinale Talent Project Market 2013). A aşteptat, dar n-a stat, realizând între timp alte două scurtmetraje: Vocea a doua (Premiul special la „Anonimul” 2013) şi Cai Putere (premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la „Timishort” şi la Cottbus 2014, nominalizare la Gopo 2015).
     Numărătoarea manuală este o povestioară despre un nărav foarte românesc, acela de „a ne face că facem”, cu corolarul lui - „merge şi aşa”. O directivă europeană de a stabili traficul pe anumite drumuri este „rezolvată” repartizând echipe de câte doi angajaţi care, aşezaţi pe marginea şoselei, trebuie să numere vehiculele şi să completeze cu pixul formularele tipizate. La această îndeletnicire stupidă şi cu rezultate total aproximative fiecare reacţionează cum îi e felul: unul o ia în serios pentru că astfel se simte important; altul trage chiulul şi pleacă acasă pentru un pui de somn; altul pune cifre din burtă sancţionând anacronismul întregii afaceri. Încă de la această primă încercare Daniel Sandu dovedeşte putere de concizie, simţ al umorului, echilibru şi discreţie în livrarea mesajului.
     Vocea a doua este în esenţă un discurs despre suspiciune. În cazul directoarei unui cămin de copii, ea derivă din simţul de responsabilitate faţă de cei care i-au fost daţi în grijă. Când în ajunul Crăciunului o mamă cu pielea mai smeadă vine să o roage să-i dea acasă băieţii pentru sărbători, în mintea directoarei apare imediat bănuiala că, de fapt, femeia vrea să-i trimită cu colindul prin autobuze şi tramvaie. Evitând să judece în alb şi negru şi fiind convins că vinovăţiile sunt de regulă împărţite, Daniel Sandu nu ne lasă să aflăm ce s-ar fi întâmplat dacă… Drept care băieţii rămân în cămin, iar mama cea smeadă îşi face apariţia alături de alţi părinţi la spectacolul de Crăciun.
     Tema incertitudinii vinovăţiilor este mai explicită în Cai putere. Mihai, un bărbat între două vârste, şi-a convocat, ca în fiecare toamnă, prietenii ca să care împreună pe scări, la etajul 10, motocicleta care de regulă îşi petrece iarna în apartament. Fiecare etaj parcurs este recompensat cu câte o sticlă de bere. Temperamentul certăreţ al lui Mihai - hiperprotector faţă de motocicletă şi convins că prietenii îi datorează acest efort ca răspuns la nişte servicii anterioare -, efectul oboselii crescânde şi poate al berii, duc la dezmembrarea treptată a grupului. În cele din urmă, Mihai trebuie să se opintească singur, iar cel mai bun prieten rămâne motocicleta, „fata lu’ tata”, care în ultima secvenţă pare chiar că îl priveşte tandru cu unicul ei ochi. Bine scris, bine jucat, bine ritmat, bine filmat şi montat, Cai putere este cel mai împlinit dintre cele trei scurtmetraje.
     Deocamdată, Daniel Sandu a trecut proba scurtmetrajului. Urmează debutul în lungmetraj cu Un pas în urma serafimilor a cărui premieră ar putea fi în 2016. Imagine: Dan Ţuculescu