După 66 de ani, Mateiu Caragiale în viziunea lui
Mircea Veroiu. Sunt poate „două taine ce puse, ca două oglinzi, faţă în faţa, se adâncesc fără sfârşit...”
„... unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, îşi pierde tot farmecul” susţine Mateiu Caragiale.
Despre filmările la
Craii de Curte Veche revista noastră a mai relatat, totuşi... o nouă invitaţie nu poate fi refuzată, mai ales că este vorba de o ambianţă specială: biserica de la Chiajna, unde s-a dat primul tur de manivelă pe 23 februarie. Acum suntem în 15 iunie, o zi care nu putea fi începută decât cu un vers eminescian: „Răsai asupra mea lumină lină...”
Decorul arată ca în decupajul regizoral al lui Mircea Veroiu unde, printre zeci de adnotări, se poate citi: „O ruină imensă. Pare o fostă biserică sau poate un castel. Zidurile sunt mâncate, arbori şi tufe au crescut peste tot, chiar şi în altar. Cupola s-a prăbuşit demult, dar pe cărămida roşietică se disting fragmente de frescă.” „Tâmplă de icoane” cum spune Mateiu Caragiale. Scenograful Ştefan Antonescu ţine să precizeze că „totu-i minciună şi doar artiştii pretind că-i... ficţiune.”
Cercul magic al acestui platou de filmare i-a adunat ca-n prima zi pe toţi protagoniştii din faţa şi din spatele camerei de luat vederi, mânuită de
Marian Stanciu, care — nici la această a 25-a peliculă a sa — nu vrea să facă niciun fel de afirmaţii despre concepţia plastică a imaginii, recunoscând doar că e fericit să colaboreze, în fine, şi cu Mircea Veroiu. Din muţenie şi calm nu-I scoate nici măcar incidentul de la grupul electrogen care „a căzut” din lipsă de motorină, trebuind să se recurgă doar la blende, rotite jur împrejur după cum se filmează. Este secvenţa nr. 50: Duelul (în roman doar sugerat ca o posibilitate evitată). Binecuvântata incintă circulară pare a favoriza eficacitatea repetiţiilor şi buna dispoziţie din pauze.
Încerc o „breşă” în hazul improvizaţiilor tandemului comic ad−hoc: Ovidiu luliu Moldovan/Pantazi — Răzvan Vasilescu/Pirgu. Ei au început să se tachineze încă de pe drum, la bordul unui Cielo, „pilotat” de cel din urmă. Fără nicio aluzie la condiţia de proprietar favorizat al celei mai mediatizate mărci de automobil, îl rog pe Răzvan Vasilescu să îmi spună cum şi-a tratat personajul−hienă care are parte de o spectaculoasă parvenire: în final licheaua ajunge senator.
Răzvan Vasilescu: „M-am gândit împreună cu Mircea Veroiu să facem, eventual, din acest erou Gore Pirgu un personaj care atentează cu o cheie falsă Ia viaţa politică a României. Într-o existenţă jalnică, în care se simte foarte bine, el forţează broasca politicii, folosind un şperaclu. În noua lume, nu numai Pirgu se simte foarte bine, ci şi cei care îl acceptă. Să o spunem de-a dreptul: timpurile nu s-au schimbat prea mult!”
Abandonându-şi pentru câteva minute colegul „de Naţional”, Ovidiu luliu Moldovan schimbă „registrul” şi îmi vorbeşte despre natura îndelungatei sale colaborări cu Mircea Veroiu, care din nou i-a încredinţat un rol (al optulea) cu o deosebită încărcătură autobiografică.
Ovidiu Iuliu Moldovan: „Întâlnirile noastre au avut o constanţă aproape suspectă, cu excepţia anilor de exil ai regizorului. Cu Veroiu am făcut cele mai multe filme lansându-ne în cinema în anii '70, când a apărut şi «noul val românesc», marcat de
Piţa şi Veroiu, şi, la foarte scurt timp, de
Daneliuc. Făcând parte din aceeaşi generaţie şi biologică şi artistică, receptând toate consecinţele climatului social politic de atunci şi până acum printr-un sistem de antene care vibrau pe aceeaşi lungime de undă, constanţa colaborării cu Veroiu şi Piţa s-a materializat — în ultimă instanţă — şi în autentice prietenii. Fiind eu un om foarte zgârcit în folosirea cuvintelor, îmi asum conştient multitudinea nuanţelor pe care le implică ideea de prietenie. Referindu-mă în mod special la cea cu Mircea Veroiu, această prietenie are o particularitate deosebită: în aproape toate filmele lui, personajul în care mă distribuie — şi am simţit asta de la a doua sau de la a treia colaborare — are multe componente care-i caracterizează propria-i biografie. Cel mai concludent exemplu, eroul din
Somnul insulei, după romanul lui Bujor Nedelcovici „Al doilea mesager”, în care s-a regăsit acest suflet ales, friabil, delicat, rafinat, artist şi om special care este Mircea Veroiu. Ne-am reîntâlnit la Paris, într-un hol de hotel, şi n-am să uit acel moment. Avea ochii în lacrimi şi mi-a mărturisit: «Am trăit aici fizic trei ani şi mai bine, dar nicio secundă în afara voastră, a filmelor făcute în ţară şi nu mă gândesc decât la planuri şi perspective care să ne faciliteze întâlnirile artistice la care visam în tinereţe». „Craii” erau unul dintre visele lui din studenţie. După ştiinţa mea, ecranizarea romanului lui Mateiu Caragiale a fost în intenţia celor mai importanţi regizori de film români:
Ciulei,
Pintilie, Esrig, Piţa. Norocul avea sa-i surâdă lui Veroiu. El însă este convins că cinematograful naţional subvenţionat de stat e pe punctul de a sucomba, iar peliculele care se realizează acum sunt ultimele. „Craii” are o importanţă deosebită pentru că intră în rezonanţă perfect cu natura şi structura personalităţii sale. El însuşi este un personaj, ca mulţi din generaţia noastră, uşor demodaţi, desueţi, poate datorită unui coeficient de romantism, care — la prima vedere — ar putea fi catalogat sentimental, dacă nu chiar melodramatic. Veroiu poartă nostalgia unui univers poetic crepuscular, o dominantă spirituală care l-a şi orientat cu preponderenţă spre ecranizări.”
Pe Mircea Albulescu, dincolo de agitaţia de suprafaţă, veritabil joc de artificii, îl simt bântuit de o puternică undă de melancolie care conferă un plus de pondere primplanurilor lui Paşadia, la această ultimă zi de filmare a personajului.
Mircea Albulescu: „O viaţă de actor, spre deosebire de foarte multe altele, e o viaţă a vieţilor. Renaşti sub o nouă zodie şi un alt nume ca să mori odată cu personajul. Fie că această moarte se vede sau nu pe scenă sau pe ecran, tot înseamnă că există şi un ultim spectacol sau un ultim tur de manivelă. Moartea lui Paşadia din scenariu am trăit-o acum două luni. Moartea vieţii personajului meu se întâmplă azi. Întotdeauna acest moment stârneşte în mine un paradox adânc. Pe de o parte mă bucur — îmi închipui că mai adaug un semn care să-mi completeze rostul meu artistic şi, pe de altă parte, disperarea — chiar ăsta-i cuvântul, da — că toţi aceşti oameni minunaţi şi maşinile Ior de zidit visuri se despart, vai, pentru totdeauna. Şi râsul şi plânsul se oglindesc într-o lacrimă. Lacrima aceasta se prelinge pe inima-mi astăzi.”
Actorul clujean Marius Bodochi se lasă greu desprins din starea eroului său Cara, naratorul intrat efectiv în acţiune, alter-ego nu doar al scriitorului.
Marius Bodochi: „Am recitit romanuI şi am purces la reconstituirea biografiei pe care am regândit-o după cum el gândeşte despre ceilalţi. Cartea m-a ajutat mult, dar n-am vrut să rămână Cara la stadiul de povestitor. De aceea am fost foarte atent la reacţiile lui chiar şi faţă de personajele din figuraţie ca să justifice faptul că el va povesti într-o zi totul. Existenţa sa e o continuă alunecare prin medii stranii şi situaţii contradictorii; cu aceeaşi pasiune petrece la bordel sau studiază însemnele heraldice, face amor sau se substituie lui Pantazi, cerând-o în căsătorie pe Ilinca. O scenă pe muchie de cuţit, o situaţie ambiguă pe care o menţine sub control, într-o stare de echilibru, pe care încearcă de fapt mereu să-l impună triadei Paşadia−Pantazi−Pirgu. Paşadia a murit şi, după atâtea şedinţe de visare, pentru prima oară personajului meu i se pune problema viitorului. Vom filma scena la mare, ţinta călătoriilor imaginare. Mă bizui pe sprijinul regizorului, extrem de exigent cu detaliile psihologice şi fineţea configurării personajului. Pentru mine, întâlnirea cu Mircea Veroiu are importanţa pe care o are pentru Cara întâlnirea cu Paşadia şi Pantazi. O întâlnire cu valoare iniţiatică.”
În ordinea coincidenţelor benefice, în seara aceleiaşi zile, mi-a ieşit în cale Ilinca Goia, interpreta unui personaj dublu, llinca−Wanda, „două măşti” ale iubirii iluzorii, eroina−pretext a duelului dintre Paşadia, care a arvunit-o, şi Pantazi, care a peţit-o.
Ilinca Goia: „Eroinele sunt antagonice şi totuşi asemănătoare. De fapt, rolul e tratat mai mult ca o metaforă, decât ca o realitate de viaţă fiindcă şi scriitorul şi regizorul le reprezintă precum o medalie cu două feţe. Aşa îi apar şi lui Pantazi. De la început Ilinca mi-a fost mai dragă şi m-am străduit să o intuiesc cât mai bine, să o înfăţişez cât mai verosimil. Ca să-mi pot reprezenta lumea de atunci, am recurs la studiul de bibliotecă, culegând informaţii despre arhitectură, modă, învăţământ, relaţii sociale. Eroina se cerea să fie extrem de diafană, hieratică, fiindcă nu are o evoluţie propriu−zisă, ci doar apariţii, imagini flash. A trebuit să slăbesc 11 kg. În momentul când am reuşit, s-a declanşat un mecanism psihologic şi parcă am devenit brusc personajul. Mizez mult pe indicaţiile domnului Veroiu — fine, pertinente, dânsul observând fiecare intenţie a mea şi încurajându-mă. Pe Wanda abia am să o descopăr la filmări la Constanţa. Deocamdată mi-e teamă că dacă o descriu în vorbe o să fugă... Am însă o mare bucurie în a dezlega misterul acestor personaje, în lucrul cu Mircea Veroiu, renumit fiindu-i harul de a conduce actorii... Creează la filmare o atmosferă ce face parte chiar din universul „Crailor”... trăind cu toţii aşa cum spunea Mateiu Caragiale o aventură spirltuală mai presus de cele lumeşti. Sper să transpară această stare şi pe ecran.”
