REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Craii de Curtea Veche


     Ce-ar fi ca cei care adoră cartea inclasabilă a lui Mateiu Caragiale să renunţe la scepticismul lor în legătură cu zugrăvirea în imagini cinematografice a lumii crailor şi ar privi atent adaptarea lui Mircea Veroiu? Cei care nu au prejudecăţi privind aducerea pe ecran a universului matein (e şi cazul meu) vor urmări cu interes cheia (cheile) de lectură aplicate unui roman care, deşi se clădeşte pe multele poveşti ale protagoniştilor, are o epică relativ restrânsă.
     Primul nivel de citire a filmului e sugerat de celebrul citat din Raymond Poincaré plasat de Mateiu Caragiale la începutul cărţii sale: „Ce vreţi? Suntem la porţile Orientului unde totul e luat uşor!” Cu lejeritate privesc viaţa eroii romanului (şi ai peliculei) care, în ciuda educaţiei lor occidentale, se abandonează cu plăcere traiului cu delicii orientale din Bucureştii sfârşitului de secol. Blestemul locului, condamnat să nu aibă parte de măreţie, atât de lucid analizat de Paşadia, explică scepticismul şi cinismul celor trei amici decişi să nu lase nimic în urma trecerii lor prin viaţă. Dandysmul crailor face figură exotică în această lume unde se amestecă tradiţiile cu iz feudal şi obiceiurile mondene de inspiraţie pariziană. Aristocratismul lor e destul de îndoielnic, aşa cum observase George Călinescu în a sa „Istorie a literaturii”, însuşire care-i aseamănă lui Mateiu Caragiale, „personaj de un snobism încântător şi mitoman” (tot Calinescu dixit).
     Mi s-au părut de aceea de o ironie subtilă acele secvenţe care amestecă evenimentele din prezent şi din ipoteticul trecut al lui Pantazi, cavalcadele şi luptele cu piraţi inserate printre discuţiile protagoniştilor sugerând, fără doar şi poate, o pornire de înfrumuseţare a propriilor origini. În timp ce biografiile lui Paşadia şi Pantazi se conturează din detalii oferite cu generozitate (şi inserate prin tehnica cinematografică nouă în peisajul nostru, de care aminteam mai sus), personajul Cara (existent în roman doar ca vocea naratorului) rămâne enigmatic. El poate fi identificat cu însuşi Mateiu Caragiale şi are, prin încercările de a schimba destinul celorlalţi înclinaţiile creatorului de ficţiune. Toate aceste însuşiri sunt foarte subtil schiţate de jocul lui Marius Bodochi, de o elegantă ambiguitate.
     Celălalt palier de lectură propus de filmul lui Mircea Veroiu stă sub semnul obsesivei relaţii Eros−Thanatos (dragoste−moarte). Latura tenebroasă a crailor, care în ciuda discuţiilor lor elevate, frecventează localurile rău famate călăuziţi de bufonul diabolic Gore Pirgu, va şoca probabil pe cei care au reţinut din roman numai alura aristocratică a personajelor. O scenă ca aceea a bordelului, de mare forţa vizuală, serveşte tocmai pentru a contura natura contradictorie a eroilor, amestec de rafinament şi de viciu. Atunci când îşi încalcă propriile principii asupra derizoriului în amor, doi dintre ei primesc oribile lovituri. Paşadia (maiestuos şi cinic în interpretarea lui Mircea Albulescu) plăteşte cu viaţa slăbiciunea sa pentru Raşela, o femeie vulgară şi rapace (fascinantă Adriana Şchiopu). lar elanurile adolescentine ale lui Pantazi (un romantic care îşi escamotează adevărata natură, în viziunea lui Ovidiu luliu Moldovan) sunt brutal retezate de moartea delicatei Ilinca (graţioasa Ilinca Goia).
     Dimensiunea sumbră a universului crailor este sugerată, desigur, şi de magnetismul malefic al foarte pregnantului negativ Gore Pirgu (ca întotdeauna în vervă pentru a exprima vitalitatea răului — Răzvan Vasilescu). El este supravieţuitorul, adaptatul, reprezentantul viitoarei clase (politice) care ia locul celei în extincţie, aristocratice.
     Mircea Veroiu îşi confirmă în Craii de Curtea Veche reputaţia de stilist şi capacitatea de a zugrăvi în imagini frapante (ajutat şi de Marian Stanciu) o lume crepusculară. Secvenţa din deschidere, cu cei trei crai însoţiţi de vulgarul lor bufon printre ruine, stă mărturie despre calitatea regizorului de a se exprima vizual aforistic. În filmografia sa această nouă ecranizare ar face bună pereche cu Adela (Marele Premiu la San Remo în 1985), ceea ce confirmă părerea că cineaştii nu greşesc atunci când îşi caută subiectele prin rafturile cu cărţi.
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1996)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: craii de curtea veche, cronica de film, dana duma, mateiu caragiale, mircea veroiu

Opinii: