​Clipa lui „stau și cuget”

     Interpreți și roluri
     Actorul „sută la sută cinema”, neatins de teatru nici cu o floare, Ilarion Ciobanu este, prin excelență, și unul dintre marii alergători de cursă lungă ai filmului nostru. Îmi este greu să-l văd trecând în fugă prin spațiul ecranului, într-o „scurtă-apariție-memora­bilă”, cum se obișnuiește a se spune, pentru simplul motiv că el are nevoie de timp spre a duce la bun sfârșit ceea ce anunță, ceea ce începe să construiască, sub ochii noștri, încă de la prima ivire în cadru. Are nevoie de timp pentru a trăi și a scrie istoria, ca în serialul TV Lumini și umbre ori pentru a da o raită printr-o Americă buimacă și necoaptă din care se va întoarce în Poplaca tuturor visuri­lor precum în seriile cu arde­leni, petrol, dolari, artiste, prunci etc. În sfâr­șit, are nevoie de timp pentru a fi, pur și sim­plu, ardelean, în toată puterea cuvântului, om care dă de capătul lucrurilor pe îndelete și metodic, căci acest moldovean născut într-o margine de răsărit, este cel mai autentic, mai desăvârșit ardelean al filmului românesc, de la felul cum vorbirea-i știe să-l tragă pe o că­tre a, la încăpățânarea de a nu lăsa o treaba nemântuită, nedusă până la capăt. Astfel ni se înfățișează și personajul lui Ilarion Ciobanu din Fapt divers al lui Andrei Blaier și Ioan Grigorescu, acest „nea Barbu” bolnav nu atât de inimă cât de adevăr; căci mult mai puter­nică decât ghiara răului trebuie să fie presiu­nea amănuntului ce așteaptă să fie scos la lumină, pentru a porni, de unul singur, să descurci, nu fără riscuri, firele încâlcite ale unei vieți tinere și debusolate.
     Chiar dacă unul dintre primele gesturi ale protagonistului este acela de a-și controla, pe furiș, brațul stâng, ce dă semne de neas­cultare, bănuim, de la bun început, că nu lupta pentru sine va fi miza filmului, că altele vor fi cărările acestuia. Acolo unde se află Ilarion Ciobanu nu este loc, și nici vreme po­trivită pentru oblojirea propriei persoane. Ni­ciodată ostentativ, energiile sunt mobilizate pentru e scoate pe cineva la liman: cu o voință ușor ursuză, pe alocuri comică, moro­cănoșenia ardelenească fiind și ea — o știu prea bine — o disimulare a dorinței de a fi sat singur, cu gândurile tale. Nimeni nu știe „să joace” mai fără greș, ca el, masiv și tan­dru, clipa de răgaz când omul, întins pe spate, în pat, își acordă privilegiul lui „stau și cujet”. În ochii adevăraților făcători de film, o astfel de scenă aparține unui întreg arsenal de coduri ce pecetluiesc, misterios, dragos­tea spectatorilor pentru aleșii săi, actorii.