„Prima constatare în urma vizionarii retrospectivei documentarului românesc: este foarte rar să fii confruntat cu filme din trecut care să aibă un interes atât de mare în prezent. Cred că aceste filme fac Iumină în istoria României. Vazându-le, îți dai seama în ce măsură cinematograful este o sursă de cunoaștere excepțională. Poți înțelege cum puterile succesive au încercat să marcheze mentalitățile colective (vezi peliculele de propagandă fascistă și comunistă, adevărate modele ale genului). Din retrospectivă se poate vedea și cum autorii independenți căutau, în anii '70−'80, să dezvolte o privire autonomă de reflecție critică asupra realităților din țara lor, chiar dacă țin cont de cenzură și de controlul asupra imaginilor. Am remarcat privind această retrospectivă, cum imaginile se pot întoarce asupra celor care le-au făcut, asupra puterii.
Aș mai remarca ceva: în filmele din anii '70−'80 există mult comentariu, ca și cum realizatorilor le-ar fi fost teamă de conținutul imaginilor și ar fi încercat să le atenueze sensul prin cuvinte. Ceea ce m-a frapat în filmul despre Piața Universității Te salut, libertate este că nu mai există niciun text explicativ. E o dovadă că, de acum înainte, nu va mai fi nevoie de aceI comentariu care plictisea spectatorii.” (Jean Perret, președintele Asociației elvețiene a criticilor de film)
„Retrospectiva românească m-a făcut să plonjez într-un timp pasionant. Am văzut multe filme de propagandă, dar am remarcat de asemenea prezența umorului și a poeziei. Mi-au produs o impresie deosebită Rapsodie rustică (regia Jean Mihail), foarte frumos în ciuda unei, laturi naive și loane, cum e la construcții? de Sabina Pop, un film ironic ce știe să valorifice sobrietatea alb-negrului.” (Francine Laurendau, critic la „Radio Canada” și „Le Devoir”)
„În ianuarie − februarie realizatorul român Ștefan Gladin și operatorul Traian Popescu i-au găsit pe toți cei care au întâlnit cuplul Ceaușescu din 22 până în 25 decembrie, din momentul fugii până la execuția lor și le-au urmărit parcursul preferând să dea cuvântul martorilor decât să se dedice unei reconstituiri minuțioase. Astfel, fără ca tiranii să apară vreodată, camera le filmează urmele și ajunge să ridice un colț al voalului care acoperă încă această perioadă”. (Stephane Rastello, ziarul „La Côte”)
