Tradiţiile filmului românesc-proiecţii în trecut (III)
În anul 1931, la întoarcerea în ţară de la Paris, am aflat de la fratele meu că un alt bun prieten al nostru, inginerul Dumitru Don, îşi cumpărase un aparat de filmat de format redus pentru amatori şi turna metrii de peliculă din simpla şi marea sa plăcere. De această dată n-am mai rezistat. Repede, o vizită la Don. Cele văzute m-au cucerit pe loc: misterioasa imagine în mişcare şi perspectiva de a putea face şi eu un film cu mijloacele mele. Am hotărât deci, împreună cu fratele meu, să facem primul pas şi să cumpărăm un aparat de amator. Zis şi făcut! Al doilea pas — transformarea întregii case într-un veritabil «Studio»: pe jos sârme, pe sus proiectoare, siguranţele se ardeau, becurile pocneau, sala de baie devenise laborator şi, timp de doi ani, în orele libere, ziua filmam iar noaptea developam şi citeam cu aviditate cărţi tehnice şi reviste de specialitate. Acum nu mai eram foto-amator, devenisem cine-amator, împreună cu prietenul Mitică Don şi fratele meu, şi cu binevoitorul concurs dat de dr. Spiru Constantinescu, preşedintele Asociaţiei foto-amatorilor din România — un desăvârşit animator şi pasionat fotograf — am înfiinţat, în cadrul asociaţiei,«Secţia cine-amatorilor». În afară de noi cei pomeniţi mai sus, mai erau încă trei-patru membri pasionaţi, printre care şi inginerul Silistrarianu. În lipsa unei săli de dimensiuni convenabile unei proiecţii, ne adunam în sala de sus a berăriei «Elveţia» de pe strada Câmpineanu, unde, în schimbul unor halbe cu bere, eram toleraţi să ne întâInim şi să proiectăm filmele noastre.
În acea vreme, filmele de amatori nu erau standardizate, ele existau în două dimensiuni: de 16 mm şi de 9,5 mm tip Pathé cu perforaţie pe mijloc, aşa că flecare cineamator era obligat să aducă aparatul său de proiecţie de acasă. Aici, la berăria «Elveţia», odată la trei-patru săptămâni, fiecare îşi proiecta noile lui realizări, schimbam păreri, ne informam reciproc despre ultimele noutăţi tehnice: un autentic cerc de creaţie. Făceam proiecte, discutam, ne sfătuiam, căci deşi ne numeam asociaţia de fotografi amatori, ceea ce doream noi era să facem «filme». Despre ele vorbeam, despre ele întocmeam proiecte, la ele visam.
Spre deosebire de alţi cineamatori a căror unică preocupare era filmarea scenelor de familie, eu încercam, pe cât se putea, la mijloacele de care dispuneam, să fac filme scurte, cu subiect.
Primul meu film s-a numit Grădinile Capitalei. Era o trecere fugară prin cele mai frumoase parcuri din Bucureşti, o mişcare sincopată de imagini a unei vegetaţii luxuriante. Nu era încă o realizare integrală, pot spune însă că a reprezentat o foarte fructuoasă experienţă şi mai ales un imbold pentru mine, documentaristul în devenire. Aşadar, văzând că prima mea peliculă mi-a reuşit, iar cei care o văd au numai cuvinte de laudă, am prins curaj. Aparatul de care dispuneam nu-mi putea oferi mijloace pe măsura intenţiilor; am împrumutat urgent bani pentru a-mi cumpăra un altul. Aveam încă o dorinţă: să-mi titrez filmele (ceilalţi colegi nu se încumetau încă). Un asemenea aparat pentru amatori nu exista. Drept care am pornit să-mi construiesc unul şi, spre marea mea satisfacţie am reuşit; dar, celebrul meu dispozitiv ocupa jumătate din odaie şi arăta ca o bina. Lucram cu aparate rudimentare, improvizate, unele construite de mine. Făceam timid şi cu greu primii paşi în artă. Început sfios, dar pasionat.
În acest mod primitiv, am turnat trei filme cu subiect, fiecare de câte 120 metri şi cu o durată de 20 minute. Aceasta, pentru un amator, echivala cu un «lungmetraj». Primul a fost Eforia plajă 1934 urmat de Expoziţia industrială din 1934, organizată în Parcul Libertăţii de azi — film realizat sub forma unui jurnal de actualităţi si un documentar cu studenţii «Oficiului Naţional de Educaţie Fizică» (O.N.E.F.) care în cele din urmă a fost cumpărat, spre bucuria mea, de acest institut. În acelaşi an, O.N.E.F.-ul a participat la Congresul internaţional al sportivilor ce a avut loc în Suedia, la Stockholm. Filmul prezentat acolo s-a bucurat de un mare succes. De altfel, era prima iniţiativă luată în acest sens.
