Puţini sunt regizorii noştri care au trei decenii de activitate cinematografică.
Paul Călinescu este unul dintre ei. Cei treizeci de ani scurşi de la debutul său cinematografic conţin jaloanele unui drum laborios, evidenţiind entuziasmul epocii de pionierat, în cazul primelor lucrări şi, mai apoi, pasiunea statornică pentru cea de a şaptea artă. Paul Călinescu este un muncitor dăruit profesiunii cu întreaga sa forţă, încă din anii '30, când a debutat cu o idee polemică,
Bucureşti, oraşul contrastelor (să nu uităm totuşi nici cele câteva pelicule de format îngust realizate anterior, printre care
Expoziţia industrială, Studenţii de la Educaţie fizică, Bucureştiul). Regizorul face parte atât din generaţia «deschizătorilor de drum», cât şi din generaţia actualilor susţinători ai cinematografiei naţionale. Deşi nu suntem partizanii jocurilor de cuvinte, am spune că
Desfăşurarea sa (realizată în 1954, după cunoscuta nuvelă a lui
Marin Preda) constituie unul din momentele importante ale desfăşurării cinematografiei naţionale, anteriorul
Răsună valea reprezentând primul lungmetraj de ficţiune turnat la noi în anii Republicii.
Dar «desfăşurarea» lui Paul Călinescu a început mai devreme decât se consideră îndeobşte. Ar trebui să renunţăm la automatismele cronicăreşti, în virtutea cărora, ori de câte ori e vorba de creaţia regizorului, se înşiruie doar titlurile:
Răsună valea, Desfăşurarea, Pe răspunderea mea, Porto Franco, Titanic Vals. Poate că nu întreaga activitate anterioară de documentarist a regizorului — şi ar fi, numărate atent, peste 100 de filme, încă de pe vremea aparatelor portabile de luat vederi de tip Debrie, confecţionate din lemn — poate că nu întreaga sa activitate de documentarist, deci, constituie o contribuţie elocventă la dezvoltarea cinematografului. Dar câteva documentare ne atrag în mod deosebit atenţia. Dintre ele se evidenţiază unul, premiat la Veneţia (la exigentul festival veneţian, unde filmul românesc a putut mai greu să se afirme în anii care-au urmat!) şi intitulat
Ţara Moţilor.
Să ne oprim deci la perioada de documentarist a regizorului, şi la acest
Ţara Moţilor peste care filmografiile sar prea uşor, amintindu-I doar în treacăt. Vom înţelege bine de ce la vremea premierei presa l-a consemnat doar într-o notiţă obscură, «aşa, ca la Mica Publicitate» — după cum mărturiseşte regizorul, şi vom mai înţelege ceva, mai revelator chiar: rolul important pe care experienţa filmului documentar l-a avut în formarea cineastului. Propunându-şi să înfătişeze pe ecran oamenii vrednici, gravi, «poate cam trişti» (cum nuanţează comentariul semnat de Mihail Sadoveanu), coborâtorii din daci ce populează ţinuturile Ţării Moţilor, regizorul Paul Călinescu a ştiut să reliefeze valoarea socială a documentului uman. Preponderent reprezentative sunt secvenţele care ne introduc în «cetatea» aurarilor, la Roşia, aparatul de filmat devenind martorul fidel al istovitoarei munci a minerilor, plină de riscuri, desfăşurată cu unelte primitive şi sub vitrege auspicii. Alte cadre, fie că înfăţişează frumuseţea majestuoasă a coloanelor de bazalt, ca nişte tuburi de orgă, de la Detunata, sau peisajele frigului veşnic din gheţarul de la Scărişoara, fie că surprind sărbătoarea veche de mai bine de o mie de ani a «târgului de fete» de pe muntele Găina sau un simplu peisaj cu margarete — reuşesc să surprindă plastic specificul locurilor, să recompună cinematografic o atmosferă. Paul Călinescu descoperise de atunci (şi au trecut aproape treizeci de ani!) ceea ce unii regizori documentarişti au descoperit doar recent, iar alţii încă n-au descoperit: virţutile benzii sonore autentice. Este de-a dreptul impresionantă secvenţa în care bătrânii din Vidra îşi deapănă amintirile despre Avram lancu şi discută despre revoluţie. Este un document rar. Filmul lui Paul Călinescu are meritul de a-I conţine şi de a-I transmite peste ani.
Ţara Moţilor nu e lipsită de concesiile aproape inerente făcute aşa-numitului «spirit turistic», dar precumpănitoare rămâne orientarea sa realistă care era firesc să irite oficialităţile vremii (ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel).
Insistăm asupra acestei verigi din şirul realizărilor cinematografice ale regizorului Paul Călinescu, cu sentimentul cert că ne aflăm în faţa filonului cel mai important al creaţiei sale, mai puţin cunoscut şi mai puţin discutat.
Primele sale filme de ficţiune,
Răsună valea şi
Desfăşurarea, aveau să se înscrie ca momente notabile în istoria tinerei noastre cinematografii, tocmai pentru că reuşeau să transmită şi ele fiorul vieţii, într-o desfăşurare dinamică, ritmată pe evenimentele anilor respectivi. În ciuda unei povestiri naive, de un didacticism naiv şi cu transformări etice naive (cum este cazul brigadierului din
Răsună valea), incursiunea cinematografică a regizorului în universul de viaţă şi de preocupări al primului şantier din România pornită pe drumul socialismului păstrează şi transmite ceva din entuziasmul constructorilor pionieri ai liniei ferate Bumbeşti-Livezeni. Azi, revăzând filmul, participăm la el cu emoţia şi cu respectul pe care îl impune orice deschizător de drum. O poezie tonică răzbate de la un capăt la celălalt al peliculei, materializată şi în însufleţitorul cântec de brigadieri pe care ne surprindem câteodată fredonându-l.
Cu
Desfăşurarea, axată pe un scenariu mai robust, calităţile acestea datorate inspiraţiei directe din realitate se fructifică şi mai evident. Astfel se face că filmul rămâne, deşi au trecut 12 ani de la elaborarea lui, poate cea mai reprezentativă creaţie a cineaştilor noştri inspirată din lumea satului. Momentul surprins, acela al începutului cooperativizării, cu ciocniri de clasă dure şi violente, cu revelatoare evoluţii morale, are pe ecran autenticitate tipologică şi faptică. Destinul şi «desfăşurarea» lui Ilie Barbu, ţăranul sărac şi umilit de odinioară care ajunge la dobândirea demnităţii umane şi la limpezirea idealurilor sale de viaţă, sunt relatate cinematografic printr-o observaţie realistă a complexităţii împrejurărilor şi psihologiei personajului. Din nuvela lui Marin Preda, din realităţile anilor '50, Paul Călinescu (coautor, împreună cu scriitorul, al scenariului) a surprins esenţialul, linia de forţă a evoluţiei personajului central. Dar nu s-a mulţumit cu atât; el a reconstituit cinematografic cu multă veridicitate ambianţa mediului rural: de la interiorul casei lui Ilie Barbu până la transmiterea fidelă a atmosferei uliţei. Experienţa documentaristului devine evidentă şi binefăcătoare, extinzându-se şi asupra tipologiei. Regizorului Paul Călinescu i se datorează alegerea lui
Colea Răutu pentru rolul lui Ilie Barbu, prima creaţie din suita de personaje înfăţişate de acest actor pe ecran. Regizorul Paul Călinescu este de asemenea acela care a lansat pe
Ştefan Ciobotăraşu, într-un gen de roluri cinematografice (preşedintele Sfatului popular, Prunoiu) în care actorul urma să facă multe alte compoziţii interesante. Tot Paul Călinescu a descoperit personajul caracteristic al actriţei Graţiela Albini, în rolul de ţărancă.
Preocupat cu consecvenţă, în primele filme, de autenticitatea reflectării vieţii pe ecran, Paul Călinescu a urmărit adesea să introducă în creaţia sa, iniţial cu efect pozitiv, «pete de culoare», care să stimuleze nu numai mersul acţiunii, dar şi receptivitatea spectatorilor. Prezenţa în
Răsună valea a personajului interpretat de
Radu Beligan este reprezentativă în acest sens: cu umor, actorul a dimensionat personajul fiului de bancher ajuns pe şantier dincolo de scara textului şi efectul a fost cel scontat. Când Paul Călinescu desenează apăsat, din câteva linii, portretele celor doi fraţi Ciobanu din
Desfăşurarea (surprinşi mereu împreună, îmbrăcaţi identic şi acţionând simetric, într-un vizibil contrast cu oamenii din jur), el reuşeşte să ne transmită senzaţia că avem de-a face cu două tipuri ciudate şi evoluţia acţiunii confirmă: ei sunt «nehotărâţii», nu se aseamănă cu ceilalţi eroi ai filmului, nici cu cei mulţi porniţi pe drumul bunăstării, nici cu cei puţini care încearcă să zădărnicească efortul celorlalţi. O «pată de culoare» este şi prezenţa lui Vasile Tomazian în rolul curierului de la Sfatul popular, aflat în continuă agitaţie, învârtindu-se mereu în jurul propriului ax. De aici încep, însă, exagerările; efectul «petelor de culoare» devine negativ, nedorit: monologul tip Tomazian, în
Desfăşurarea. Mai ales în cadrul dominant autentic al acestui film, tentaţia estradei, tentaţia interpretului de estradă, era firesc să distoneze.
Această apropiere de scenă (indiferent de gen) începe să domine în continuare creaţia lui Paul Călinescu pe care, şi cronologic, o putem împărţi în două: lucrările de până la
Desfăşurarea inclusiv, care stau sub semnul unei inspiraţii vii, în care experienţa documentaristului se fructifică; apoi după un «film de trecere»,
Pe răspunderea mea (în care autorul tatonează un gen nou — comedia — în care în general tatonează, nu fără rezultate meritorii) Paul Călinescu ajunge (cu
Porto Franco şi
Titanic Vals) în sfera livrescului.
«Europolis» de Jean Bart care a inspirat
Porto Franco, apoi «Titanic Vals» de Tudor Muşatescu, erau neîndoios opere apte pentru ecran şi aproape că se impuneau să fie ecranizate. Dar
Porto Franco a sacrificat savoarea mişcărilor psihologice şi atmosfera portului, cu viaţa aceea ciudată şi plină de surprize din romanul originar, în favoarea unei scheme de conflict, aproape desprinsă de context, prin simplificare şi reducere la numitorul comun al unei acţiuni spectaculoase. (Deci nu prin reducere la esenţă!). Cu filmul
Titanic Vals, regizorul n-a reuşit să depăşească limitele spectacolului teatral. Să ne reamintim, în această ordine de idei, de câteva consideraţii ale lui G. Călinescu: «Eroarea celor mai mulţi este a confunda cinematograful cu teatrul şi a-i aplica criteriile celui din urmă». Aceste criterii, ale scenei, au funcţionat preponderent în munca de realizare a filmului şi astfel, cu toate numele prestigioase din distribuţie,
Titanic Vals a rămas teatru filmat, cu prea multe trimiteri spre vodevil.
Am parcurs momentele importante ale activităţii regizorale a lui Paul Călinescu, cu certitudinea că ne aflăm în faţa unui drum de creaţie deschis, pentru că pasiunea cinematografului s-a dovedit deosebit de statornică la regizorul cu trei decenii cinematotografice «în spate» şi de la care aşteptăm în continuare să-şi valorifice experienţele multiple şi interesante.
