REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Paul Călinescu. Ce titlu recompensă: pionier al filmului românesc


     Filmul românesc și tradițiile lui
     Încerc, privindu-I pe regizorul Paul Călinescu, o mare emoție: am în fața mea ca interlocutor un cineast care și-a înscris „magna cum laude” numele într-un capitol de necontestal prin importanță în istoria filmului nostru: pionieratul.
     Paul Călinescu, regizorul care a semnat primul nostru film Răsună valea, realizat după eliberare în cadrul cinematografiei de stat.
     Volumul pe care l-a încredințat în 1882 tiparului, intitulat sugestiv „Proiecții în timp - Amintirile unui cineast” se deschide cu câteva spicuiri nostalgice din anii copilăriei când alerga cu prietenii de-o șchioapă la cinematografele unde rulau savuroasele comedii ale lui Harold Loyd, Zigotto, Max Sennett, Pal și Patachon și își ocupa timpul de joacă fotografiind cu frenezie tot ce întâlnea în cale. Avea un aparat marca „Ice-box” și copia la lumina soarelui (hârtia fotografică nu avea sensibilitatea celei pe bază de bromură de argint, utilizată azi). Ca să ajungă, cum era firesc, la majorat, un pasionat cineamator. În permanentă căutare neliniștitoare...
     Iar primul „nucleu” al cinematografiei de stat se leagă direct de numele dvs...
     Fără falsă modestie, pot afirma că serviciul cinematografic al Oficiului Național de Turism, primul „nucleu” al cinematografiei noastre de stat s-a născut datorită mie. Prin 1936, lucrând la Ministerul de finanțe, mi-a căzut în mână un proiect de lege privind înființarea Oficiului National, de Turism, întrezărind posibilitatea creării unui serviciu cinematografic, am cerut transferul meu. Are constatat cu stupoare și regret că tocmai acest sector „Foto-cinematografic” nu fusese deloc prevăzut. Am pledat, aducând ca argument trei filme ale mele: Eforia plajă, 1934, Expoziția industrială din 1834 și un documentar despre Oficiul Național de Educație fizică. M-am zbătut și, până la urmă, am izbutit. M-am gândit, uneori, că putea să fie altcineva în lăcul meu, dar întâmplarea și, poate nu numai ea, a hotărât așa. Nucleul de la care s-a pornit, „Serviciul Cinematografic O.N.T.” - a suferit multe metamorfoze, devenind pe rând Direcția Cinematografică ONT, Oficiul Național Cinematografic, Romfilm și în cele din urmă Centrul de Producție Cinematografică Buftea
 
     Vă mai amintiți primele filme produse?
     Așa ceva nu se uită. Am turnat documentare realizate în colaborare cu o societate străină, Tobis Film: București, orașul contrastelor, România și Generația de mâine. Cei care se ocupau de turism, încurajați de succesul obținut au hotărât imediat trecerea la o producție autohtonă de filme documentare și jurnale de actualități. Eram pe drumul cel bun! După un timp am introdus în jurnalul O.N.T. o rubrică de turism și folclor „Români, cunoașteți-vă țara!”. Prindea contur o veche și statornică ideea a mea: descoperirea unor mijloace noi pentru a permite accesul oamenilor la comorile de frumusețe ale țării. Am colindat țara în lung și în lat, de la câmpie la deal, de la deal la munte, înregistrând rapsozi populari, cântăreți din nai, din cimpoi sau fluier, datini și obiceiuri, dansuri populare. Vă imaginați ce cadou inedit primeau spectatorii vizionând pe marele ecran: „Bătuta din Oaș, dansurile Arcăsești din Bucovina, Țarina de la Abrud sau dansul fetelor din Mehedinți!" Teribil m-am bucurat simțind cât de repede reușiseră filmele noastre să-și atragă aprecierea spectatorilor din tara și de peste hotare. În cadrul schimburilor de actualități cu Pathe Journal, Eclair Journal, Tobis Klang ni se solicitau tot mai des asemenea subiecte. S-au realizat 135 Jurnale de actualități și Ediții speciale.
     Ce frumos sună cuvintele: „Pionier al filmului românesc!” Dar s-a gândit cineva, vreodată, câte obstacole întâmpină bietul pionier? Aparatura rudimentară, spațiile necorespunzătoare, mijoacele improvizate, personalul necalificat, incompetența, obtuzitatea și nu în ultimul rând, propria lipsă de experiență. Eu nu am avut de la cine să învăț, nici de la cine să „fur” meseria. Mi-am însușit-o singur, citind cărți de tehnică cinematografică. Nu trebuie și uităm că un cineamator e și scenarist, regizor si operator, și monteur și, bineînțeles, propriul său tehnician, developându-și singur filmele. Puțini regizori profesioniști stăpânesc întregul proces de realizare așa cum o face, chiar într-un mod rudimentar, cineamatorul. Anii de ucenicie, de „autoperfecționare” mi-au fost de mare folos, mai târziu, în activitatea de regizor și profesor, am predat regie și montaj, la prima promoție de regizor la Institutul de Artă Teatrala și Cinematografică „I.L. Caragiale”
 
     Numai după doi ani de activitate la ONT, documentarul dumneavoastră Țara moților obținea la Bienala de la Veneția în 1939 — cel mai prestigios festival european al timpului — Premiul filmului documentar, aducând cinematografiei românești prima recunoaștere internațională. Un succes remarcabil pentru o cinematografie care se ridicase copăcel-copăcel, învățând primii pași. În Țara moților exista o scenă care prin spontaneitatea, autenticitatea și realismul ei anunța avangarda ciné-vérité-ului din Franța anilor ‘59-60...
     Trei octogenari din satul Vidra care-l cunoscuseră în copilărie pe legendarul „Crai al munților”, eroul Avram Iancu, povestesc spontan și firesc fără să dea seama că sunt filmați (camuflasem aparatul în spatele unui gard) întâmplări cunoscute de ei. Astfel scena dobândește o vibrație intens emoțională. Am vurt ca și comentariul să conțină același flux de adevăr aspru și poetic. M-am adresat scriitorului Mihail Sadoveanu. Mă simțeam legat de marele povestitor și prin faptul ca mi-am petrecut o parte a copilăriei în preajma Fălticenilor, locul lui de baștină. Cuvintele scrise de el, pentru Țara Moților poartă întreagă dragostea pe care Sadoveanu o nutrea față de istoricele locuri. Să nu uitam că Mihail Sadoveanu era un om deosebit de exigent și accepta cu greu să colaboreze. Când, peste ani, în 1950, a venit rândul documentarului Toamna în Delta Dunării, primul film în culori realizat la noi, m-am gândit să apelez pentru comentariu tot la „pana scriitoricească” a lui Mihail Sadoveanu. În dialogul purtat, marele prieten al Deltei nu mi-a respins propunerea ci doar m-a atenționat, grăind domol: „Să văd filmul! Dacă îmi va plăcea, scriu, dacă nu, nu scriu.” Spre marea mea bucurie, a scris! Tot de la Țara Moților se leagă și colaborarea cu muzicianul Paul Constantinescu, bunul meu prieten de mai târziu. Am lucrat împreună la majoritatea filmelor: Atențiune fragil, Mândra noastră țară, Toamna în Delta Dunării, Dobrogea, Răsună valea...
 
     Răsună valea, iată un subiect care merită detaliat..
     Este filmul care mi-a produs cele mai multe dureri de cap. De la bun început, hotărârea de a se face filmul a fost luată mult prea târziu, când linia ferată Bumbești-Livezeni era aproape gata. La fața locului, am constatat că brigadierii nu-și întrerupeau nicio clipă lucrul ca să putem turna. Majoritatea actorilor distribuiți erau la prima lor întâlnire cu aparatul de filmat. În afară de Radu Beligan, actori de frunte ca Marcel Anghelescu, Geo Barton, Eugenia Popovici, Ion Talianu și-au făcut „botezul filmului”, aici, în defileul Jiului. Conducerea studioului, din dorința ca filmul să cuprindă absolut toate schimbările care surveneau — normal — încontinuu, aducea de la o zi la alta modificări scenariului scris de dramaturgul Mircea Ștefănescu.
     Prezentat la festivalul filmului de la Karlovy-Vary în 1950 Răsună valea obține Diploma de onoare. Un film optimist despre tineri, un elogiu adus muncii pline de abnegație a întâilor brigadieri. Încercând să păstreze nealterate bucuria, entuziasmul, și avântul tineresc al celor șapte mii de brigadieri care veniseră la Bumbești-Livezeni de pe tot cuprinsul țării. Eroi din viață, eroi în filmul nostru. Printre stâncile abrupte și colțuroase de la Borzii Vineți, echipa de actori se străduia să nu fie cu nimic mai prejos în confruntarea directă cu tinerii și îndârjiții brigadieri. Dar nu numai noi, cineaștii, ne-am inspirat din munca brigadierilor ci și ei, brigadierii s-au pasionat de meseria noastră. Doi dintre operatorii de imagine, de la studiourile Romfilm și „Alexandru Sahia” nu sunt alții decât doi dintre brigadierii care la Răsuna valea ne-au ajutat la filmări. Molipsindu-se pe nesimțite de „morbul cinema”
 
     Toamna anului 1953 a însemnat întâlnirea cu Marin Preda a cărui nuvelă, obținuse un remarcabil succes în rândul cititorilor. Vi se propune un subiect de actualitate, conținând premisele unui film cent putea să devină din nou „un cap de serie” pentru că nu uităm, era timpul când „neorealismul plutea în aer”.
     De la bun început proza lui Marin Preda mi-a relevat nu numai un scenariu potențial ci și o mare personalitate scriitoricească. Deși diverși cunoscuți mă avertizaseră amical, că voi avea dificultăți pentru că, scriitorul „nu este deloc un interlocutor comod”, nu am a mă plânge. Zilele petrecute împreună, dialogurile noastre au stat sub semnul unei colaborări, liniștite, fructuoase.
 
     Era un film cu țărani, despre țărani.
     Am lucrat foarte mult cu actori. Pe măsură ce repetam, comportamentul și înfățișarea interpreților se apropia din ce în ce mai mult de cele ale „confraților lor, țăranii din sat. Îmi amintesc că într-o zi, în timpul filmărilor, discutând cu membrii echipei modul în care urma să turnăm scena următoare, Colea Răutu s-a apropiat de grup vrând să-și spună părerea, dar unul dintre țărani l-a oprit apostrofându-l: „Mă, tu nu te baga!” Acest „test spontan” m-a umplut de bucurie: era dovada că reușisem. Dar să revenim puțin asupra perioadei de pregătire a filmului. În primul rând mă preocupa ideea de a găsi exterioare care să corespundă atmosferei satului Udupu descris de autor. Pentru că n-am găsit toate elementele în aceeași comună, am construit un sat „sintetic” cu gospodăriile și ulițele a șase sate din apropierea Bucureștiului. Dorind să redau pregnant atmosfera apăsătoare, i-am cerut operatorului Ion Stoica să filmăm majoritatea cadrelor cu aparatul la înălțimea ochilor omului. Monotonia voită a unghiurilor a contribuit din plin la crearea atmosferei dorite. Interioarele au constituit primele filmări pe platourile de la Buftea. Nu erau date încă în folosință, instalațiile de apă și încălzire, încă nu funcționau. Am făcut din nou muncă de pionierat, lucrând, în paralel, cu constructorii studiourilor. Desfășurarea a constituit pentru actorii Colea Răutu, Ștefan Ciubotărașu și Ernest Maftei o rampă de lansare într-o frumoasă carieră cinematografică. Noi, regizorii ne mândrim când pentru a detecta noi talente.
 
     De la experiența documentarului, la Răsună valea apoi la Desfășurarea. A urmat un popas pe tărâmul comediei, filmul Pe răspun­derea mea încercare apreciată de cronicarii vremii ca fiind spirituală și amuzantă, consti­tuind în același timp un atac plin de ironie la adresa birocrației.
     În primul rând, comedia este genul preferat, apoi am considerat întotdeauna ca regizorul de film trebuie să abordeze cât mai multe genuri. Voltaire spunea: „Toate genurile sunt bune, în afară de genul plictisitor”. În cartea mea de amintiri „Proiecții în timp” spun la un moment dat: „Cinematografia este o treabă foarte serioasă, pe care de multe ori o poți face glumind, iar comedia cinematografică este o gluma pe care o poți face numai dacă ești foarte serios."
     La comedia Pe răspunderea mea am ajuns printr-o întâmplare. Într-o zi, colindam împreună cu soția mea, magazinele în căutarea  unui imprimeu pentru o rochie de vară. Era prin 1956  și am constatat cu stupoare că în comerț nu se găseau decât patru-cinci sorturi de țesături și imprimeuri caracterizate printr-o... totală lipsă de gust. Culori mohorâte, searbede, modele inestetice, anodine. Ideea se născuse! Mă simțeam chiar dator să  satirizez ridicola situație. Ce-ar fi, mi-am zis, dacă toate rudele și cunoștințele mele s-ar îmbrăca la fel? Mă întrebi ce a urmat? Eu știu că o comedie cinematografică nu poate fi povestită, trebuie văzută.
 
     Chiar și așa „pe neve” să ne amintim puțin de Titanic vals...
     În cazul Titanicului... optica mea regizorală a fost cu totul alta: încercam tratarea satirei sociale cu cea mai mare seriozitate, conștient fiind de faptul că o șarjă excesivă subminează tema socială în loc s-o susțină și, în mod implicit, mesajul devine neconvingător. O tratare în cheie grotească ar fi minimalizat tarele, societății burgheze.
 
     Ați beneficiat de un dialog direct cu autorii, dramaturgul Tudor Mușatescu.
     Tudorică Mușatescu nu era ceea ce se cheamă un glumeț pe hârtie și un mohorât în viața de toate zilele. Era o persoană plină de vervă, cu o replică strălucitoare. De comun acord am lărgit orizontul oarecum limitat al piesei adăugând personaje noi, episodice, și chiar introducând unele episoade care nu există nici măcar sub forma de sugestie în textul dramaturgic. Pentru rolul principal — Spirache Necșulescu — funcționar la primărie, biroul de nașteri și decese — l-am ales pe actorul Grigore Vasiliu Birlic. Mai rămânea de rezolvat o problemă: în viziunea filmică, în deplin acord cu Tudorică Mușatescu i se cerea lui Birlic o interpretare mai sobră, mai umană, mai firească. Trebuia să se „scuture” de rolurile caragialești, trebuia să-și înlature involuntara aplecare spre tușa groasă.
 
     Titanic vals este ultimul titlu al filmografiei dumneavoastră...
     Da, am regretat că în 40 de ani de cinematografie — anii cei mai rodnici s-au identificat cu pionieratul — nu am realizat decât un număr restrâns de filme. Dar, în același timp am și mulțumirea că munca mea a fost apreciată. În 1977, Asociația Cineaștilor din Romania mi-a conferit „Marele Premiu pentru merite excepționale în dezvoltarea cinematografiei naționale”.
 
     În 1984, în palmaresul celui de-al 13-lea Congres tehnic internațional al filmului de la Paris, Paul Călinescu figurează la loc de cinste alături de Norman McLaren și Steven Spielberg; cu o „mențiune de onoare pentru procedeul Fizioecran”.
     În ce constă această prioritate românească?
     Am creat împreuna cu profesorul Constantin Botez o nouă formă de ecran ținând cont de parametrii biologici și forma câmpului vizual al ochiului omenesc. Această formă permite ochiului să perceapă imaginile conform datelor sale fiziologice ceea ce îi creează impresia de realitate.
 
     De aici provine și denumirea de Fizioecran?
     Întocmai, forma dreptunghiulară a ecranelor clasice sporește pentru spectatori senzația de artificial și este deosebit de obositoare pentru ochi. Forma fiziologică a noului ecran „centrează” imaginile și dă ochiului senzația de profunzime, creând chiar o ușoară impresie de relief.
 
     Ați putea să ne explicați cum se aplică?
     Filmarea se face cu obișnuitul cadraj casetat iar forma „fizio” se obține prin intermediul unei măști folosită fie la luarea de vederi, fie la prelucrarea coptei, în laborator. Se înțelege de la sine că la proiecție se va utiliza obiectivul corespunzător cadrajului casetat. Al doilea procedeu are avantajul că după același negativ se pot obține și copii în cadraj dreptunghiular pentru televiziune.
 
     Așa cum l-ați conceput pare să fie ecranul ideal. Procedeul a obținut brevet de invenție?
     În România și încă în alte șase țări: Franța, Italia, Anglia, R.F.G., Japonia și America. De remarcat că ultimele patru țări nu acordă brevet de invenție decât în urma unui studiu prealabil.
 
     Cine e beneficiarul?
     Studioul Cinematografic București
 
     Înainte ca Paul Călinescu să-și încheie fraza, în cameră intră regizoarea secundă a filmelor sale, Camelia Cojan, soția regizorului. O doamnă mărunțică, păstrându-și prin ani o frumusețe umană, caldă. Au lucrat alături la Răsună valea, Desfășurarea, Pe răspunderea mea, Titanic vals. Au parcurs umăr la umăr o viață întreagă adunând bune și grele pe tărâmul aceleiași constante iubiri: filmul.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1989)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cineastii nostri, ileana pernes danalache, paul calinescu, pe raspunderea mea film, pionier al filmului romanesc, tara motilor film, titanic vals film

Opinii: