REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Centenar Paul Călinescu - Un regizor cât veacul


     În această vară, regizorul Paul Călinescu ar fi împlinit 100 de ani. Doar doi ani au lipsit ca să-l sărbătorim în viață la acest centenar. A trăit 98 de ani, până în anul 2000, deci îi putem spune, fără teama de a greși, „un regizor cât veacul”. A lăsat în urma lui filme care au contribuit în mare măsură la ridicarea edificiului cinematografic național. Să ne reamintim, la acest centenar, câteva dintre aceste „borne” ale unei biografii artistice bogate și complexe.
 
     În postfața amintirilor cinematografice ale regizorului Paul Călinescu (strânse în volum, sub titlul „Proiecții în timp” la Editura Sport-Turism în 1982), Ecaterina Oproiu fixa locul regizorului în ansamblul - și momentul - filmului românesc: „Paul Călinescu, împreună cu Jean Georgescu și Jean Mihail au format un triumvirat (pentru cinematograful nostru) istoric. Ei au fost punctul de plecare al noii noastre cinematografii. Ei sunt principalii depozitari ai secretelor unei bresle urmărite de neșansă, dar niciodată resemnată. Deși abia quadragenari în '44, ei erau deja vechea gardă, trăsătura de unire între un trecut din cale afară de oropsit și un viitor care se declara luminos, dar lumina lui aparținea încă unei nebuloase”. Intrarea în cinematograf a regizorului Paul Călinescu s-a petrecut destul de târziu, după împlinirea vârstei de 30 de ani, când a realizat primele documentare, printre care București, orașul grădinilor, Expoziția industrială, Viața studenților de la Oficiul Național de Educație Fizică (0.N.E.F.), Eforie-plajă. Regizorul evocă astfel primii pași spre film, în volumul „Proiecții în timp”: „Pasiunea pentru teatru și arta cinematografică o aveam, așadar, de mult, din copilărie. Ea s-a consumat între joacă și curiozitate, rămânând însă nealterat interesul. Școala o terminasem. Depășisem și limitele facultății. La întoarcerea în țară am aflat de la fratele meu că un alt bun prieten al nostru, inginerul Dumitru Don, își cumpărase un aparat de filmat de format redus, pentru amatori, și turna metri de peliculă din simpla și marea sa plăcere. De această dată n-am mai rezistat. Repede, o vizită la Don. Cele văzute m-au cucerit pe loc. Misterioasa imagine în mișcare și perspectiva de a putea face și eu film cu mijloacele mele m-au tulburat. Ceva se născuse. Adânc și definitiv mă logodisem cu un vis: să fac film”. A fost o logodnă trainică: a durat o viață.
     Marele moment cinematografic interbelic din biografia artistică a lui Paul Călinescu a fost filmul Țara Moților din 1938. Până atunci, regizorul Paul Călinescu avusese o serie întreagă de inițiative importante, lansase un jurnal de actualități (care avea să producă, între 1937 și 1942, 135 de episoade), înființase un serviciu cinematografic în cadrul Oficiului Național de Turism (care va deveni, în 1938, Oficiul Național Cinematografic) și realizase alte câteva documentare, printre care Colțuri din România (un „ghid cinematografic” menit să deschidă ochii Europei spre spațiul carpato-danubiano-pontic) și București-orașul contrastelor, un film „de suflet” (chiar dacă ideea din titlu era destul de riscantă în epocă). Efectiv, regizorul filma Capitala ca pe o ființă iubită: clădiri foarte bine cunoscute bucureștenilor (unele azi dispărute) - Ateneul Român, Sala Dalles, blocul Scala, blocul Aro, colțul străzii Wilson - sunt „stâlpii de susținere” ai unui univers citadin care provoacă azi, vrând-nevrând, surâsuri nostalgice: trăsurile cu muscali țepeni, florăresele rătăcite printre coșuri de trandafiri și crizanteme, oltenii cu cobilițe, lustragiii aflați la tot pasul, forfota Lipscanilor, vitrinele Căii Victoriei, reclamele de pe bulevardul cinematografelor, dantelăria bisericii Stavropoleos, tramvaiele cu platforme aerisite, cafeneaua Corso, cheiul Dâmboviței, flancat de tarabe, Edenul Cișmigiului, fântâna Mioriței și, dincolo de toți și de toate, contrastele, ca un leit-motiv al discrepanțelor social-politice ale epocii. De la București-orașul contrastelor la Țara Moților n-a mai fost decât un singur pas. Regizorul a izbutit o performanță rară: s-a familiarizat atât de bine cu lumea Apusenilor, încât a transformat și Tara Moților într-o țară „de suflet”. Timpul, deceniile au sublimat emoția artistică pe care o degajă filmul. Munca în cetatea aurarilor de la Bocșa, majestuoasele coloane de bazalt (ca niște „uriașe țevi de orgă”) de la Detunata, peisajele frigului veșnic din ghețarul Scărișoarei, sărbătoarea veche de mai bine de 1.000 de ani a „târgului de fete” de pe Muntele Găina, lungile caravane de căruțe cu coviltire transportând - ciubere, cercuri și buți, peisajele învăluite într-un abur de tristețe ale Apusenilor - toate acestea devin secvențe emblematice pentru universurile de viață, de gând, de muncă, de dor, cercetate de cineaști. Îndeosebi emoționante sunt amintirile celor trei bătrâni din Vidra care l-au cunoscut în copilăria lor pe Avram Iancu: fără nici o exagerare, avem de-a face cu un „ciné-verité” protocronic: este vorba despre o „filmare prin surprindere”, cei trei bătrâni povestesc liber, spontan, fără să știe că sunt filmați, întâmplările cunoscute de ei. Cu Țara Moților, Paul Călinescu obținea, în 1939, premiul pentru film documentar la exigentul festival venețian.
     Avea să recidiveze, peste numai trei ani, când un alt documentar al său, România în lupta contra bolșevismului, era, de asemenea, premiat la Veneția. Despre acest film din 1942 vorbește însuși regizorul, peste cinci decenii, când pelicula a ieșit, practic, din „arest”: „Filmul s-a făcut în mai puțin de o lună de zile, în a doua parte a lunii august 1941. Am ales și montat într-o structură gândită artistic, imagini semnificative ce apăruseră inițial în jurnalele de actualități editate până atunci. N-am avut un scenariu scris, dar am avut filmul în inimă, în suflet, în sânge pot spune. Am lucrat la el cu entuziasmul care era al întregii țări, cu convingerea că această sinteză cinematografică trebuie să rămână pentru viitorime un document istoric al luptei noastre pentru dreptate și adevăr. L-am montat eu personal, cu voluptate, cu dragoste pătimașă, trecând prin mâna și ochiul meu kilometri întregi de peliculă impregnată de o realitate cu adevărat dramatică și căreia trebuia să-i redau prin montaj, temperatura momentului, atmosfera tensionată și vibrantă a acelei încleștări deopotrivă dureroase și sublime care a fost războiul sfânt pentru eliberarea pământurilor strămoșești, a fraților noștri aduși în robie de imperialismul roșu, primitiv și lacom”.
     Paul Călinescu avea să joace un rol important și în cinematograful românesc postbelic, așa cum sublinia Ecaterina Oproiu în pasajul citat la începutul acestor rânduri. Lung metrajele sale au adus, fiecare, câte o noutate, în peisajul cinematografiei naționale. Răsună valea a fost primul film „de șantier”. Desfășurarea a fost prima ecranizare după opera literară a lui Marin Preda. Pe răspunderea mea a însemnat reabilitarea unui gen uitat: comedia muzicală. Porto-Franco a adus pe ecran o lume insolită, cum a fost aceea din „Orașul liber” Sulina în epoca respectivă. Titanic Vals a valorificat o comedie „clasică”, cu sprijinul unor mari comedieni. Despre aceste filme s-a mai vorbit, ele sunt „fața văzută” a operei lui Paul Călinescu. Am preferat să vorbesc în rândurile de mai sus despre „fața nevăzută” a unei filmografii - cum spuneam la început - bogate și complexe, născută dintr-o mare și neobosită iubire de film.

 
(Curentul, 3-4 august 2002)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin caliman, documentar romanesc, documentare romanesti, paul calinescu, rasuna valea, regizor, scurtmetraj romanesc, tara motilor, titanic vals

Opinii: