Talents Sarajevo, Acting Studio: Sorin Dobrin & Iulia Ciochină
Sorin Dobrin și Iulia Ciochină sunt cei doi actori români care au fost selectați în programul Sarajevo Talents 2015 pentru actorie. Pe lângă conferințele comune, actorii puteau participa la unul dintre
workshop-urile comune cu cei de la imagine sau regie. Sorin și Iulia au luat casting-ul pentru Camera Studio, cel condus de Fred Kelemen cu directorii de imagine.
Pe durata atelierului pentru actorie, participanții lucrau cu Mirjana Karanović, o actriță cunoscută în regiune, cu experiență în teatru și film, și cu Gyula Gazdag, regizor de teatru și film, profesor la UCLA.
Sorin Dobrin a absolvit facultatea și masterul de actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Anul trecut a făcut parte din proiectul „10 pentru film”, programul din cadrul Transilvania IFF care-și propune să promoveze tineri actori români. A jucat în filme cum ar fi
Aniversarea (2014, r. Silvestru Iapascurtă),
Funeralii Fericite (2012, r.
Horațiu Mălăele),
Suskind (2012, r. Rudolf van den Berg) și
Carnera: The Walking Mountain (2008, r. Renzo Martinelli). Pe Sorin îl puteți vedea în
Mizantropul, la Godot Cafe Teatru din București.
Iulia Ciochină a urmat cursurile de licență și masterale la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC. Iulia are un rol în filmul de debut al lui
Nicolae Constantin Tănase,
Lumea e a mea (2014), care va fi lansat în cinematografe pe 23 octombrie. A mai jucat în scurtmetrajele
Alaska (2014, r. Mihai Mincan, parte din
Lovebus),
În care eroina se ascunde și apoi are parte de o întâlnire neașteptată (2015, r.
Tudor Jurgiu) și în
Comoara (2014, r.
Corneliu Porumboiu). De asemenea, poate fi văzută la Godot Cafe Teatru, în
Paravan. Două telefoane.
Cum a fost structurat programul pentru actorie din Talents?
Iulia Ciochină: Actorii puteau să lucreze fie cu Mirjana Karanović (Acting Studio), Fred Kelemen (Camera Studio) sau Gyula Gazdag (Film Stage). Pentru toate cele trei ateliere a existat un casting. Nu știu cum s-au desfășurat celelalte ateliere, eu am lucrat cu Fred Kelemen, care pe parcursul a trei zile a filmat împreună cu cei de la imagine un scurtmetraj. A dat un casting scurt și a ales șase actori.
A fost timp să lucreze individual cu tine, să descopere exact ce ai nevoie sau aveai o serie de exerciții la care erai expus și de acolo învățai tu?
Sorin Dobrin: Au lucrat și cu fiecare în parte, dar nu foarte mult. Nici nu cred că despre asta era vorba, era mai important să ai răbdare, să observi și să furi meserie. Dar sigur că am și lucrat direct cu ceilalți, doar că fiecare își lua ce-i trebuia, iar experiența, ulterior decantată urmează să se materializeze în competențe. Foarte interesant mi s-a părut faptul ca noi, actorii, lucram pe aceleași scenarii pe care lucrau si regizorii, dar ca actori. Iar în urma acestui
workshop s-a deschis o discuție foarte interesantă despre raportul de lucru dintre actor si regizor.
Cum ați lucrat la Film Stage și cum e diferit de lucrul la un film de școală?
Sorin Dobrin: Film Stage e un exercițiu de actorie de film. Se propun trei scenarii ale regizorilor pe care se dau casting-uri, se repetă, iar apoi se filmează. Eram într-o sală ca la noi, la UNATC, cu două aparate de filmat (aici ne ajutau colegii de la imagine) care îi urmăreau pe actori. Experiența asta cred că te ajută să te obișnuiești cu camera, să ai un raport just față de tot ce se întâmpla în jurul tău – să fii conștient că ești filmat, dar și să te raportezi altfel la publicul din sală, nu ca la un public de teatru. Și după ce am terminat, au interpretat și regizorii rolurile noastre, ca la sfârșit să discutăm cum a fost pentru noi, cum a fost pentru ei, am comparat experiențele. Ar fi bine să se facă genul ăsta de exercițiu și în școală. Eu am lucrat cu Fred Kelemen și Claudia Kovács, care a fost operator de cameră la
Son of Saul și era aici la Talents Sarajevo.
Ce aveai de făcut la workshop-ul pentru directorii de imagine, al lui Fred Kelemen?
Sorin Dobrin: Am filmat efectiv, nu era doar o simulare, cu toate că era un exercițiu în primul rând pentru directorii de imagine Aveam un scenariu - o poveste despre un soldat care se întorcea în Bosnia după război și voia să reia legătura cu fiul și soția, care deja avea un alt iubit – eu jucam personajul acesta. Am filmat jumătate de zi și am mai fost și a doua zi pentru că aveau nevoie de un actor să stea în lumină. Aici practic am stat mai mult să văd cum se lucrează pe platou, cum influențează mișcarea camerei mișcarea mea ca actor, am înțeles cum să mă raportez eu la cameră. Știu cum e cu regizorul, cu ceilalți actori, dar nu te învață nimeni cum se lucrează cu operatorul și mi se pare important.
Iulia Ciochină: Fred s-a raportat la noi ca un regizor. A repetat cu fiecare dintre noi scenele în locație și cam atât. Totul a fost ca la o filmare clasică, fiind un
workshop mai degrabă pentru directorii de imagine decât pentru actori, partiturile de joc au fost destul de restrânse. Fiecare scenă era filmată de un director de imagine dintre cei din Talents. Eu am avut două scene și în ambele am jucat cu Edin Avdagic, actor bosniac. Experiența nu a fost foarte diferită de lucrul la un film de scoală, în sensul că ritmul de filmare a fost foarte lent. Și era de înțeles având în vedere că era un exercițiu, o filmare-atelier. Fred comunica foarte mult cu cei de la cameră, încercau mai multe variante până să filmam propriu-zis. A ținut să aibă cadre lungi și foarte lente, ceea ce era destul de solicitant pentru directorii de imagine.
Pe lângă partea pedagogică, Talent Campus are și o serie de ateliere sau întâlniri ceva mai specifice pentru industrie (Cinelink, discuțiile cu programatori de la festivaluri, pitching sessions etc). Cum ți se pare că te-a ajutat partea asta ca actor?
Sorin Dobrin: Mi se pare mișto că ne-a creat contextul să învățăm unii de la alții, să vedem cum lucrează fiecare; și mă gândesc aici și la actorii români, nu doar la cei din țările vecine. Să te vezi cu actori din țări diferite, să găsești o bază comună a lucrului, un schelet de la care pleacă limbajul actorului, e frumos, te duce la esența meseriei – ce e universal valabil, te ajută să înțelegi mai multe lucruri. Și e important să-i cunoști și pe regizori, să înțelegi de ce au ei nevoie de la actori, iar în cazul unei co-producții, să știm cum să ne găsim.
Iulia Ciochină: Nu-mi dau seama cât m-a ajutat ca actor, dar mai afli niște informații despre festivaluri, platforme și industria de film din Europa. De exemplu, am avut o întâlnire cu Florian Weghorn, care e selecționer la Berlinale Talents, și care ne-a făcut o prezentare a ceea ce înseamnă această platforma în cadrul festivalului de la Berlin. A pus accentul pe faptul că există un moment în care e benefic să aplici ca să fii selectat. „The end of the beginning” o numesc ei, adică trebuie să fii la început de drum, dar nu chiar la început de tot.
Talents Sarajevo, Camera Studio: Ana Drăghici
Ana Drăghici a terminat Facultatea de Film, secția Imagine, la UNATC, și un masterul de imagine în cadrul aceleiași instituții. Recent, a finalizat filmările la primul ei lungmetraj ca director de imagine,
Două lozuri, regizat de
Paul Negoescu. Câteva dintre scurtmetrajele la care a mai lucrat Ana sunt
Luna de miere (2014, r. Sebastian Mihăilescu),
Captivi de Crăciun (2010, r.
Iulia Rugină) și
Eu
sunt eu (r. Monica Istrate). La Sarajevo Talents a participat în programul pentru directori de imagine, coordonat de Fred Keleman, care a lucrat ca director de imagine cu regizori precum Béla Tarr, Joseph Pitchhadze, Rudolf Thome ș.a.
Știu că voi ați filmat un scurtmetraj (sau mediu metraj) cu Fred Keleman, mentorul workshop-ului Camera Studio. Cum ați lucrat?
Inițial a fost vorba să filmăm fiecare un scurtmetraj, după un text scris tot de noi, și să facem cu rândul ca regizori, de la unul la altul. După ce ne-am dat seama că nu e timp pentru asta, am decis împreună cu Fred să lucrăm pe un text scris de el și să regizeze el. S-a împărțit scenariul în 10 scene și fiecare dintre noi a filmat câte două, o secvență de interior și una de exterior. Am filmat pe străzi, în camera lui de hotel, într-un bar, într-o biserică și într-un parc. Materialul filmat are 56 de minute. Nu l-am văzut încă pentru că eu am plecat mai devreme de la festival, dar Fred ne-a chemat la Berlin, să îl colorizăm. O să vedem.
Cum ați ales scenariul – a fost o improvizație în funcție de ce aveați nevoie să exersați sau a fost ceva mai elaborat, cu decupaj și lucru cu actorii?
Cum am zis, Fred a scris textul, oarecum constrâns de posibilități și de capacitatea de producție. Nu a existat un decupaj, ci un concept, cadre lungi, filmate din mână. Cred că scopul a fost să facem un film ușor poetic. E vorba despre un bosniac care a luptat în război împotriva bosniacilor, se întoarce în Sarajevo după mult timp și încearcă să se conecteze cu locul și oamenii. Își caută fosta iubita, cu care are un copil (acum mare), dar ea are altă relație. Apoi se plimbă pe străzi, e agățat de o tipă într-un bar, merg la hotel, ea vrea sex, el nu. Și atunci se destăinuie că în timpul războiului a omorât și violat femei. Se tot duce să își vadă fosta iubită, îi lasă o scrisoare. O tot așteaptă, dar ea ajunge prea târziu, după ce el s-a sinucis. Cam asta e pe scurt. E puțin dialog, spre deloc. Am înțeles că genul ăsta de poveste e oarecum un mit local, evident inspirat din realitățile războiului.
Pe ce s-a pus accentul ca exercițiu de imagine?
Fred a vrut să lucrăm exclusiv cu lumină directă, adică nefiltrată și nereflectată. A pus accentul pe cadre lungi, filmate din mână, și pe contraste de iluminare. Intenția lui era să filmăm într-un stil cu care nu ne întâlnim prea des. Am văzut și filmul făcut la ediția de anul trecut, mergea pe același stil: cadre lungi, filmate din mână, materialul montat avea vreo 45 de minute, doar că alb-negru. Cam asta e diferența din punct de vedere estetic. Altfel, textul, tot așa dramatic.
Ți se pare că te-a ajutat cu ceva profesional, că te-a făcut să privești altfel meseria sau cel puțin felul în care lucrezi?
Nu îmi dau acum seama cât m-a ajutat, probabil o să aflu după ce trece ceva timp. Am înțeles intenția lui, dar nu mi se pare că a funcționat în condițiile de acolo, timpul scurt, scenariul lung, ambiții mari. Să fiu foarte sinceră, nu a fost total pe gustul meu. Nu îmi place genul ăsta de poveste, cu atât mai mult cu cât știam de la început că nu avem timp și tot ce ne trebuie să îl facem ca lumea. Dar l-am luat ca pe un exercițiu mai solicitant și a fost OK până la urmă. Dezavantajul a fost că nu am avut prea mult timp să socializez și să merg la filme pe cât mi-aș fi dorit.
Cum ți se pare că e diferit (sau nu e) pentru tine ca director de imagine la început de drum față de ceilalți colegi ai tăi din Talents?
Lucrurile care ne apropiau erau vârsta și faptul că suntem toți la început. Altfel, nu am avut deloc timp să ne cunoaștem sau să facem schimb de experiență. Ne deosebim în principal prin faptul că provenim din cinematografii diferite și, evident, din culturi diferite.
Ce am învățat la Sarajevo (I) - Talent Press & Producție
Ce am învățat la Sarajevo (II) - Anda Pușcaș Pack(ed) & Pitch(ed)
Detalii:
Sarajevo Film Festival //
Sarajevo Talents FB
