O filmare de noapte pe una din străzile oricărui oraş e oricum un spectacol. Oamenii ies la ferestre «să vadă», trecătorii se opresc «să vadă», copiii se adună «să vadă» şi, în general, toată Iumea vrea să ştie ce se întâmplă, ce se filmează despre ce e vorba, cine filmează sau, cum era la filmarea accidentului din
Căldura, cine şi dacă şi de ce moare. O filmare de noapte declanşează o imensă cantitate de curiozitate omenească. La
Căldura, această curiozitate omenească s-a întâlnit — chiar dacă fără să ştie — cu ea însăşi. Pentru că în secvenţa accidentului din filmul lui
Şerban Creangă secvenţă care s-a filmat cinci nopţi la rând, în Cotroceni — este vorba chiar despre curiozitatea omenească stârnită de un fapt ieşit din comun. Despre pasiunea pentru faptul divers. Despre felul în care reacţionăm de obicei în faţa lui. Despre micul judecător care se trezeşte în fiecare dintre noi şi condamnă, fără drept de apel, faptele celorlalţi. Mărturisesc că întâlnirea inconştientă a celor două curiozităţi — cea din viaţă şi cea a filmului — era fascinantă. Stăteau acolo alături, fără să se ştie, cei veniţi să vadă «ce se întâmplă» şi figuraţia chemată să joace rolul celor veniţi «să vadă» accidentul, şi multă vreme n-am ştiut exact care sunt unii şi care ceilalţi. Până şi pictoriţa de costume —
Florina Tomescu — era pe punctul de a spune unui domn în halat şi papuci că s-a dezbrăcat prea devreme, pentru că scena lui vine mai târziu. Dar domnul acela nu făcea parte din figuraţie. Era un curios pe cont propriu...
Traversând strada
Căldura nu se lasă povestit în două sau trei fraze, decât cu riscul de a-I schematiza foarte tare. Doi băieţi şi o fată, puţină dragoste, multă prietenie, multe probleme de adolescenţă. E în acest scenariu o atmosferă de tinereţe care trece în maturitate, care se desparte de ea însăşi, se consumă sub ochii noştri, devenind altceva. Un altceva încă incert, care nu mai e adolescenţă, dar nici nu a devenit cu totul maturitate. Poate linia dintre ele, linia aceea pe care se rămâne foarte puţină vreme. Dacă nu mi-ar fi groază de metafore, aş spune că e ca o traversare de pe o stradă pe alta, o traversare în timpul căreia ţi se pot întâmpla foarte multe lucruri. Chiar şi un accident...
Mă întorc la accidentul din film. Vorbesc cu Şerban Creangă despre el. Cădem de acord că nu e vorba de o metaforă, nici măcar de pasiunea pentru senzaţii tari. Este mai degrabă, spune Creanga, o acţiune paralelă — accidentul e împărţit în patru timpi, patru secvenţe întrerupte şi reluate în mereu altă ordine de idei — care se constituie într-un fel de context general al filmului. Pentru Sergiu, eroul principal, accidentul este poate şocul acela care determină întoarcerile de 180 de grade. În orice caz, el îi trezeşte o mişcare de întoarcere la sine însuşi. Mie mi se pare că omul acela lovit de maşină — un domn ciudat, îmbrăcat în negru — omul acela care murmură necontenit numele unei femei, trezeşte în Sergiu o dorinţă acută de întoarcere la ceea ce este de fapt esenţial: viaţa, dragostea, prietenia, esenţial pe care-I pierdem adesea şi-l regăsim întotdeauna în preajma morţii…
Puţin altceva
În prima seară se filmează începutul secvenţei. Sergiu (
Vladimir Găitan, care nu şi-a revenit încă de tot din uimirea de a fi fost distribuit în
Căldura) şi Domnul în negru (Dumitru Dumitru de la Municipal) traversează o stradă liniştită noaptea. Atât. Apoi se filmează detalii ale accidentului: Domnul în negru în faţa camionului, orbit de faruri, încercând să se ferească. Urmărim şi nu prea filmarea. Toată lumea aşteaptă ciocnirea camionului de un gard de piatră. Dar e prima seară şi lucrurile merg greu. La 2 şi jumătate se renunţă. Ciocnirea va fi în noaptea următoare.
Exact decupajul
În a doua noapte, totul începe să meargă altfel. Se filmează repede — nu fără probleme, dar repede — oamenii s-au obişnuit unii cu alţii şi cu problemele filmării de noapte. Se ajunge aproape exact la ora fixată, la filmarea accidentului. Domnul în negru este izbit de botul camionului, scapă umbrela, se rostogoleşte pe o aripă, cade. Pentru că detaliul lovirii este trucat (se filmează cu camionul stând pe loc) simt o uşoară dezamăgire dublată de neîncredere în rândul privitorilor. Apoi camionul vine în viteză, Domnul în negru trece pe sub botul lui, apoi ciocnirea cu zidul, şi gata. Planul acesta a fost coşmarul lui
Horia Pătraşcu, pentru că Tiberiu Olasz I-a filmat chiar în faţa camionului, în panta unui garaj, şi ideea Iui Horia Pătraşcu era că maşina poate oricând să scape în pantă... Apoi şoferul — care e de fapt şofer la Buftea — coboară de la volan şi e înlocuit de actorul
Florin Zamfirescu. Are o faţă obosită, buimacă, şi când, la indicaţiile regizorului, coboară cu o încetineală halucinantă din cabină, faţa aceea are exact stupoarea şi spaima omului care a comis, poate, o crimă. Pot să-mi închipui cum va arăta sub ploaia de injurii şi ameninţări ale martorilor accidentului. Florin Zamfirescu e încă student la IATC, dar cred că Şerban Creangă a făcut o alegere foarte bună. În general am impresia că, în ciuda tinereţii, Şerban Creangă ştie foarte bine ce vrea. Discutând la un moment dat despre film şi întrebându-l dacă nu se simte tentat — cum se întâmplă adesea — să filmeze alături de decupaj, să improvizeze, mi-a răspuns: Nu. Filmează exact decupajul. Improvizaţia, spune el, cere o mare experienţă şi colaborarea cu o echipă care te cunoaşte şi te poate urma. Şi apoi, pentru primul film e mai sigur aşa. E mult calm şi multă luciditate în cei 24 de ani ai lui Creangă. Ceea ce nu-i rău de loc.
Pentru 15 minute
Accidentul va însuma pe ecran cam 15 minute de film. Pentru aceste 15 minute, echipa a muncit cinci nopţi, actorii, figuraţia, producţia, maşiniştii (creatorii nu se socotesc niciodată, ei fiind socotiţi principalii vinovaţi) şi-au pierdut cinci nopţi. Şeful electrician, Matei Alexandru, şi cei şase oameni, ai săi au întins în fiecare noapte 1000 de metri de cablu, oamenii de pe stropitoare au ameţit stropind străzile, pomii, gardurile pentru că totul se întâmplă pe o ploaie din fericire artificială. Totul pentru 15 minute. Simt cum se mai dărâmă un mit. Simt cum se mai clatină o prejudecată: aceea potrivit căreia filmul cu puţine persoanje se face uşor, se face simplu, se face bătând din palme. Că nu se face.
