„Burebista” – cronică de film

     Rost unui film dedicat întemeietorului primului stat centralizat dac este mai pre­sus de orice discuţie. Dificultatea realizării lui, de a­semenea. Reconstituirea — şi restituirea — sâmburelui de adevăr şi de viaţa reală presupune, din partea realizatorilor, un volum uriaş de muncă, un efort în transfigurarea datelor existente consemnate ui cărtile de istorie, de arheologie sau în documente ale vremii. Scriitorul Mihnea Gheorghiu a construit baza literară a filmului, încercând să se ţină aproape, cu licenţe ale ficţiunii neimportante la scara a două milenii, de aceste date, care poartă girul istoricilor. El a imaginat, astfel, întoarcerea unui fiu pierdut, Calopor, în vremea luptelor lui Burebista cu boii şi tauriscii (eveniment fixat istoriceşte în jurul anului 60 i.e.n.). Calopor a luptat în oastea lui Spartacus, învinsă, tot potrivit datelor istorice, în anul 71 î.e.n. Prima parte a filmului se încheie cu înfrângerea triburilor celte de către Burebista. Partea a doua începe cu drumul lui Calopor către mama sa, Magna Mater, şi continuă cu sosirea la Dionysopolis. Acolo, printr-o comprimare de timp (licenţă poetică permisă într-un film care nu este documentar, ci de ficţiune), ni se prezintă, succesiv, pedepsirea con­sulului Hybrida de către Calopor şi cucerirea cetăţilor pontice de către Burebista. Scenariul propune apoi, sprijinin­du-se pe tărâmul ferm al istoriei, ideea rivalităţii dintre Cezar şi Pompei, încer­carea lui Pompei de a-I înfrunta pe Cezar, hotărârea lui Burebista de a-I sprijini pe Pompei, reacţia violentă a lui Calopor care este gata să-şi ucidă tatăl şi este ucis de bunul său prieten, Lai, vestea căderii şi morţii lui Pompei, vestea asa­sinării lui Cezar, ca o prevestire sumbră a morţii lui Burebista, asasinat şi el în ace­laşi an: 44 î.e.n. În jurul acestor date-re­pere, scenaristul a reconstruit destinul omenesc — destul de misterios de altfel —al marelui conducător dac. Un destin de însingurat în marile lui idei, de luptă­tor cu aliaţi puţini şi duşmani mulţi, neînţeles de propriul său fiu. Un destin poli­ticeşte victorios, omeneşte tragic.
     Regizorul Gheorghe Vitanidis şi-a con­struit filmul păstrând în mare datele sce­nariului, dar cu modificări în cronologia lor. El îşi începe filmul cu încoronarea lui Burebista. Suntem, aşadar, în preajma anului 70 i.e.n. Calopor soseşte la curtea tatălui său, după un an de la înăbuşirea răscoalei lui Spartacus. El pleacă să-şi vadă mama, apoi mai departe la Diony­sopolis, unde ia parte la îndepărtarea consulului Hybrida, deşi o replică puţin anterioară acestei acţiuni — «Printişorii nu s-au deprins încă cu legile cele noi» — ne-ar păstra tot în preajma anului 70 i.e.n., după încoronarea lui Burebista. Urmează luptele cu boii şi tauriscii. Bure­bista se pregăteşte să-I înfrunte pe Cezar. Cezar anunţă căderea Galiei — se pre­supune că suntem fie în anul 58 î.e.n., la începutul campaniei, fie în 51 î.e.n., la sfârşitul ei — apoi Burebista primeşte vestea morţii lui Cezar. Suntem deci, în mod sigur în anul 44 î.e.n. Practic, filmul ne prezintă trei timpi ai acţiunii istorice: încoronarea lui Burebista, evenimentele grupate între anii 60-50 î.e.n. şi moartea lui Cezar. Sigur, licenţele poetice sunt chiar necesare nu numai permise într-un film istoric, mai cu seamă în cazul unor personaje şi evenimente cu trecut atât de îndepărtat şi ele nici nu ar trebui aduse în discuţie, dacă nu ar atinge fiinţa artis­tică a filmului. În cazul nostru, fiinţa artis­fică a filmului este strâns legată de cea a eroului său principal, de adevărul pe care el trebuia să-I recreeze. Lucru destul de dificil în situaţia în care Burebista, căruia existenţa unui fiu de 31 de ani îi conferă o anume vârstă biologică, rămâne neschim­bat pe parcursul a 26 de ani, cât ni se suge­rează — sau cel puţin aşa am înţeles — că durează acţiunea. Burebista ne este prezentat de la bun început drept un băr­bat la 50 de ani, şi aşa rămâne până la sfârşit. Fiul său, Calopor, care la începutul fil­mului are, după cum ni se spune, 31 de ani, sureră acelaşi proces de neîmbâtrânire. Chiar şi Cezar, care în anul morţii avea 56 de ani, este o prezenţă mai curând juvenilă. De altfel, un abur de tinereţe fără bătrâneţe învăluie toate personajele filmului. Desproprietăriţi de dreptul ome­nesc la îmbătrânire biologică, eroii pierd ceva din existenţa reală — chiar şi aceea atestată istoriceşte — şi devin mai de­grabă eroi de basm. Se prea poate ca aceasta să fi fost intenţia regizorului: de a pune peste faptele şi personajele filmului său, un văl mitologic.
     Poate că filmul şi-ar fi sporit tensiunea dacă ar fi mizat mai mult pe transfigurarea premiselor istorice. Burebista a fost, se ştie, un mare luptător. Un conducător drept, înţelept, diplomat, cu acea privire înainte, peste timp, care este a marilor personalităţi ale istoriei. Burebista avea geniul şi sentimentul «unirii care face puterea», dar este sigur că în acele vre­muri unirea nu se putea înfăptui numai cu duhul blândeţii. Secolul I înaintea erei noastre nu a fost deloc un secol al rela­ţiilor neprihănite. Aceasta şi potenţează caracterul tragic al personajului Burebista, bine structurat ca atare din scenariul lui Mihnea Gheorghiu. Filmic însă, el ne este prezentat mai cu seamă în prim-planuri statice, care-i valorifică replicile infor­mative. Actorul George Constantin îşi pune la bătaie tot talentul şi prestanţa binecunoscute, interpretarea lui este fără cusur, dar prea adesea aparatul (imaginea Petru Maier, debut dealtminteri promiţă­tor) îi învăluie în mişcări rotunde care au sarcina să sublinieze monumentalitatea personajului său. De altfel, nevoia de subliniere obligă aproape tot timpul la vaste mişcări de aparat, care uneori ră­mân exterioare dinamicii reale, creată de dramaturgia filmului.
     Când Burebista este scos din acţiune, în prim-plan sunt aduse evenimente şi personaje secundare (nepoata Ina, Lidia, iubita lui Calopor, regăsită în chip de solie a consulului Hybrida, consulul în­suşi, druidul Breza, căpeteniile celte, re­gina celţilor, etc.) ceea ce, fireşte, prilejuieşte actorilor creaţii uneori remarcabile, dar melodramatizează adesea filonul principal al filmului.
     La capitolul interpretare, în afară de admirabila strădanie depusă de George Constantin în a conferi monumentalitate interioară regelui dac, reţin atenţia mod special Emanoil Petruţ — marele preot Deceneu, unul din frumoasele roluri ale carierei sale cinematografice, lon Dichiseanu cu al său impetuos şi poetic Calopor, Ernest Maftei — cu dulcele său grai moldovenesc în care rosteşte «ante portas» — un pitoresc Castaboca, loana Bulcă, misterioasă Magna Mater, bine exploatată ca prezenţă, Alexandru Repan — Acorpion, un convingător portret de diplomat grec, Ana Szönyi, o prea fru­moasă patriciană.
     Ceea ce s-a pierdut prin îmblânzirea liniilor personajului central, s-a încercat să se recupereze în cadrul general al ac­ţiunii. Prin decor în primul rând (Bob Nico­lescu, inspirat găsitor de acorduri arhi­tectonice cu vestigiile reale în care s-a filmat), prin costum (Hortensia Georgescu, rafinată căutătoare de sensuri în faldul unui veştmânt sau în tonurile calde ale ţesăturilor), prin muzică (Theodor Grigo­riu) cu accentul pus pe majestuos. De altfel, în cadrul de desfăşurare al acţiunii stă şi mândria realizatorului, şi latura pre­ţioasă de document a filmului său. Gheor­ghe Vitanidis a filmat tot ce a fost cu putinţă pe vechea vatră a cetăţilor dacice şi este sigur că acest decor natural impri­mă filmului aura de adevăr, atât de ne­cesară.
     Este clar, regizorul a ocolit formula unui film spectaculos, dominat de în­fruntări pe câmpul de luptă — deşi acestea nu lipsesc. El a tins spre un film de intros­pecţie, al cărui suflu interior să fie dat de înfruntarea de caractere proiectată pe un fundal istoric cât mai cuprinzător. Este la fel de clar însă şi că filmul suferă de o vizibilă modestie de mijloace. Se vede, se simte, că figuraţia este puţină şi ne­potrivită. O armată de 200 000 de oşteni (după Strabon) reprezentată de o mână de oameni, un popor care trăieşte în film prin câteva femei luate în robie de celţi şi câţiva demnitari în preajma lui Burebista, nu este de natură să redea adevărata dimensiune a populaţiei care făcea să existe întâiul stat dac. Conştient de aceste handicapuri, regizorul a încercat să supli­nească, prin sugestie, ceea ce nu putea să arate. Aşa se explică, poate, şi părăsirea liniei sobre şi mai exacte a scenariului, pentru o construcţie de legendă, cu pre­lungiri dinspre un trecut greu de reconsti­tet materialiceşte înspre un prezent cu­noscut tuturor. Filmul lui Vitanidis ple­dează fierbinte — şi bine face — pentru filiaţia strânsă dintre acei daci şi noi, cei de astăzi, dar operată prea strâns, filiaţia micşorează de fapt o realitate existentă într-un timp istoric el real, chiar dacă învăluit în mult necunoscut. Este, fireşte, şi acesta o viziune. Incontestabilă — şi vizibilă — rămâne stradania autorilor de a vorbi despre un erou al trecutului nostru foarte îndepărtat. La fel de vizibilă este şi dificultatea împlinirii ei într-o operă de indiscutabilă valoare cinematogratică. Lar pentru această dificultate, depune o mărturie grea însuşi filmul. O mărturie extrem de preţioasa în construirea epopeii na­ţionale la care visează şi trudeşte întreaga, noastră cinematografie.