„Avaria” – cronică de film

     După o încercare de film poliţist (Simpaticul domn R.), o alta din genul aventuros­-dramatic, plasată în contextul grav al finalului celui de al doilea război mondial (Eva­darea), şi o dramă intimă amplasate în decorul actualităţii, dar care s-ar fi putut petrece şi în alt timp şi pe orice meridian (Regăsire), regizorul Ştefan Traian Roman atacă partitura socotită de întreaga breaslă a cineaştilor drept piatra de încercare în cariera oricărui creator: filmul specific de actualitate.
     Privită dinafara experienţei noastre de oameni de cinema, acest criteriu poate părea neîntemeiat. De ce tocmai actuali­tatea, adică timpul trăit de noi fiecare, prezentul construit prin munca noastră comună, deci atât de bine cunoscut, să fie mai greu de redat în film decât reconsti­tuirea epocilor trecute sau chiar creiona­rea ficţiunii unui viitor îndepărtat? Între­barea a fost pusă în repetate rânduri de către critici şi spectatori, de către produ­cători sau actori şi nu în ultimul rând chiar de către autorii direcţi ai filmelor, regizori şi scenarişti, iar răspunsui a fost în con­sens: da, e mai greu să vorbeşti despre tine decât despre alţii, da, e mai greu să redai o temă, un subiect cunoscut în esen­ţa Ior la fel de bine de către toţi. De aceea, filmul nostru de actualitate, pe cât de încura­jat şi de iubit, nu a fost decât cu greu la înălţimea aşteptărilor noastre ale tuturor.
     Ştefan Traian Roman are deci meritul de a fi tentat cu seriozitate acest exigent examen al actualităţii, pornind de la un scenariu semnat de Dorel Dorian.
    Ideea filmului era, într-adevăr, cât se poate de fascinantă prin complexul adevăr de viaţă şi potenţialul dramatic implicit conţinute. Căci, ce poate fi mai adevărat şi mai captivant totodată, decât să cuprinzi în fragmentul unor biografii-etalon pentru milioanele de oameni ai muncii din ţara noastră, efortul colectiv al timpului nostru în construirea socialistă a ţării? lar, privind nucleul acestui scenariu, ce poate fi mai spectaculos dramatic decât lupta cu acci­dentul, lupta cu avaria care survine fără preaviz, într-un uriaş colectiv de muncă, cum este cel al unui combinat de primă importanţă naţională, chiar în ziua când prin memoria peliculei, oamenii săi, ai combinatului, sărbătoresc 25 de ani de când prima cupă de pământ fusese smulsă de un excavator şi construcţia viitorului gigant industrial începuse?
     Am trăit şi văzut cu toţii în încercările prin care am trecut de la orele inundaţiei la minutele cutremurului, sau în alte avarii de mai restrânse proporţii, căci viaţa e supusă câteodată accidentului, cum solidaritatea umană, spiritul de iniţiativă, sacrificiul împins până la eroism, acţiuni în care în primele rânduri au fost comuniştii, fac parte din zestrea morală a poporului nostru. Autorii filmului au vrut să reconstituie tocmai un astfel de moment şi să dea măsura întreagă a oamenilor acestor locuri. Deci premiza filmului era cât se poate de stimulatoare. Dar finalizarea ei?
Intitulându-şi filmul Avaria, autorii au intenţionat să divulge de la bun început nucleul dramatic, dar divulgarea conţinu­tului nu se opreşte la titlu. Încă din pre­ambulul anunţatei «avarii», autorii ne prezintă şi eroii actiunii. Prima lor apariţie pe ecran este însoţită de o carte de vizită (textul este imprimat) conţinând sumare date biografice, un indiciu asupra profilu­lui lor moral legat de felul cum au întâm­pinat avaria (ce abia urma să vină) şi o indicaţie a statutului lor social în întreprinderea respectivă. Procedeul nu este unul dintre cele mai cinegenice, dar l-am acceptat crezând că ni se propune o for­mulă cinematografică înrudită cu cea a documentarului, aşteptând ca povestirea ce va urma să se integreze realităţii în ace­laşi ritm. Încunoştiinţaţi deci de la bun început de datele eroilor şi de iminenţa avariei, deznodământul (pozitiv pe ansam­blu, deşi plătit cu sacrificii căci altfel nu se poate nici în viaţă) devenea şi el lim­pede. Am aşteptat deci cu nerăbdare mo­mentul exploziei, al accidentului propriu-­zis. El se produce relativ repede în eco­nomia filmului, dar redat doar, în câteva cadre, nu dintre cele mai spectaculoase, el nu reuşeşte să ne copleşească, să redea vizual toată grozăvia distrugerii materiale şi a pierderilor omeneşti, acţiunea trecând grabnic spre a fi rezolvată în birouri, la şedinte, la telefon — adică în ambianţe dintre cele mai anodine. Discuţiile şi expli­caţiile tehnice pun astfel pentru o bună bucată de vreme, stăpânire pe dialog (cu­plaţi alimentarea cu energia, pompa de alimentare cu lanţul, circuitul cu aburi spre întreaga platformă... circuitul 1, 2, 3,...). În timp ce pârghia determinantă în desfăşu­rarea evenimentelor devine conflictul cla­sic pentru filmele noastre (Proprietarii, Despre o anume fericire, Zile fierbinţi) dintre inginerul, care propune recondiţio­narea uzinei şi punerea în funcţiune a proce­sului de producţie printr-o soluţie îndrăz­neaţă, dar riscantă, şi inginerul prudent care recomandă modernizarea uzinei în­tr-un timp mai îndelungat, prejudiciind ast­fel economia naţională cu câteva zeci de milioane. Acest duel al opiniilor devenit leit-motiv. Căzut în schemă, anulează sus­pensul necesar oricărui gen dramatic şi nu e greu să ghicim cine va avea câştig de cauză.
     Ideea filmului conţinea, şi de astă dată, o premiză mult mai dramatică şi anume in­tervenţia, în acest dialog bilateral în care se mai amestecă şi nişte divergenţe de ordin personal, intervenţia eroului colectiv: muncitorii din combinat. Ei sunt cei care îşi asumă, de fapt, riscul, ei sunt cei ce îşi iau răspunderea, ei sunt cei ce îşi pun munca, neprecupeţit dăruită, chezăşie pentru a face realizabil proiectul îndrăzneţului in­giner. Dar rolul acestui colectiv este prea puţin scos în evidenţă (cuvântul lor e ros­tit într-o sumară şedinţă şi prin câteva re­plici spre final; un just portret realizează Ştefan Radoff). Cred că filmul a trecut pe lângă şansa intrării în actualitatea ardentă a timpului nostru tocmai prin estomparea mişcării în cadru a maselor de muncitori, atât în momentul stăvilirii avariei şi a înlă­turării consecinţelor ei imediate — prea sumar expediate, cât şi prin estomparea rolului muncitorilor în determinarea opţiu­nii finale, asupra căii de urmat în recon­struirea combinatului.
Rămân câteva schiţe de portret autentice scara relaţiilor intime, regizorul dove­dind aici capacitatea sa de a compune prin câteva sugestii şi aproape fără dialog, câteva destine în complexitatea lor. Aprecierea trebuie însă împărţită în egală măsură cu interpreţii: Ilarion Ciobanu întotdeauna atât de firesc convingător pe ecran, atât de contopit cu personajul său; Marga­reta Pogonat doar cu nuanţele vocii prin câteva replici rostite la telefon şi câteva mângâieri duioase sau dojenitoare adresate zvăpăiatului ei fecior, redă esenţa mater­nităţii dintotdeauna; Ovidiu luliu Moldo­van, ştiindu-se atât de stăpân pe farmecul său de erou negativ-pozitiv; Tora Vasilescu se bucură şi ea de un rol care vorbeşte nu prin replici ci printr-un gest, o atitu­dine ce caracterizează personajul său în contrast cu aparenţele. Constantin Anatol şi Olga Bucătaru — în două dintre rolurile principale — directorul combinatului şi so­ţia ingineră — construite, primul cu o lipsă de fermitate şi al doilea cu prea multă du­ritate, indicaţii regizorale care mi-au părut nepotrivite şi pe alocuri în dezavantajul interpreţilor.
     Revenind la dimensiunea socială a fil­mului şi ieşind în afara conflictului concret imediat, regizorul Ştefan Traian Roman vădeşte o sensibilitate autentică, proprie, în redarea sintetică prin câteva sugestii imagistice (ce bine ar fi fost să creadă mai puţin în cascada de cuvinte rostite), a uneia dintre cele mai semnificative îm­pliniri ale societăţii noastre şi anume aceea a trecerii, pe parcursul unei singure generaţii, de la condiţia de lucrător agricol la aceea de muncitor cu o înaltă calificare, devenit apoi intelectualul cu o excelentă pregătire teoretică — cu totii apţi să con­ducă economia unei ţări avansate.
     Filmul a reuşit să redea sintetic implica­ţiile afective şi sociale ale acestei uriaşe transhumanţe de la sat la oraş, de la mun­ca câmpului, la strung, la creaţia intelec­tuală. Scena în care bătrâna ţărancă, poate analfabetă, vine cu sufletul tremurând de grijă şi cu inima plină de mândrie să-şi îmbrătişeze fiul — directorul general; sau ultimul vis al aceluiaşi director, pregătit să plătească preţul sacrificiului de sine cu conştiinta datoriei împlinite, vis ce îl în­toarce în straie de sărbătorească datină în satul natal — explică fără vorbe, doar prin câteva imagini simple şi emoţionante, uria­şul salt al unui progres social împlinit. Pe fundalul peisajului industrial — sculptură şi poezie a epocii noastre — fixat de ima­ginea lui Octavian Basti, această largă perspectivă deschisă asupra grandioasei realităţi a timpului nostru va face ca Ava­ria să rămână printre încercările semnifica­tive ale filmului nostru de actualitate