REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Apocalipsa globalizării și comedia corală - cronică de film ”Sieranevada”


     Probabil că lungile perioade de așteptare între o premieră și alta a unui film semnat de Cristi Puiu nu fac parte dintr-o strategie de punere la încercare a fidelității celor care cred în el. Deși există suficiente motive obiective (mai ales de ordin financiar) pentru pauzele dintre proiecte,  emoția prelungită a celui cu așteptări înalte poate genera o mare decepție sau o primire euforică. Varianta a doua a dominat recepția internațională și autohtonă a noii povești despre Bucureștiul de azi, Sieranevada, mai aproape, ca ton, de Moartea domnului Lăzărescu, decât de Aurora.
     Apropierea este, în primul rînd una tematică: moartea unui om în vârstă, de data aceasta celebrat in absentia, la parastasul de 40 de zile care reunește într-un apartament de bloc o familie disfuncțională (cum altfel?), cu mare poftă de înfruntare pe teme naționale și internaționale. Obsesia autorului de a capta timpul real al evenimentelor se integrează perfect în obiectivele şi tempo-ul poveştii despre evocarea defunctului în propria lui locuinţă, unde interacţiunea dintre participanţil (văduva Nușa, cei trei urmaşi, familiile lor şi câţiva apropiaţi) degenerează în conflicte în serie. Cum preotul întârzie mult, opoziţia dintre vechile şi noile mentalităţi se angajează pe teme precum respectarea tradiţiei privind pomenirea morţilor (reprezentată de mamă), reconsiderarea trecutului comunist (nostalgica Evelina versus anticomunista fiică Sandra), practicile erotice moderne (mătuşa Ofelia acuzându-şi soţul de adulter pentru sex oral). În apartamentul cu încăperi mici, marcat de trecerea timpului, ecourile modernităţii par la fel de deplasate precum bicicleta medicinală pe care fiul cel mare, Larry, o aduce mamei sale, mult prea preocupată de ceremonialul arhaic al pomenirii mortului prin purtarea unui costum de-al lui de un participant la parastas. Filmul foloseşte cu măiestrie posibilităţile oferite de spaţiu pentru a figura vizual opoziţia dintre generaţii: într-o cameră mama tricotează, ascultând vociferările surorii în legătură cu aventurile amoroase ale soţului ei, în timp ce în altă încăpere fiii urmăresc, pe ecranul unui laptop, ştirile online despre atmosfera terifiantă din Franţa, la trei zile după uciderea membrilor redacţiei „Charlie Hebdo”. Tema terorismului revine în partea a doua afilmului, readusă în actualitate de sosirea celui de-al treilea frate şi de un văr obsedat de teoriile conspiraţiei, atât de numeroase după 11 septembrie 2001. Ieşirile şi intrările în cadru ale numeroşilor participanţi la eveniment sunt orchestrate abil, într-o coregrafie perfect ritmată şi marcată de motivul sonor al uşilor închise. Izolarea unor sub-grupuri într-o cameră generează devoalarea unor secrete, dar şi escamotarea altora, ca de pildă aducerea pe şest, în apartament, de nepoata rebelă, a prietenei sale croate în semi-comă, provocată fie de beţie, fie de droguri, fie de amândouă. Un alt conflict generaţional se insinuează aici, cei mai tineri părând iritaţi de preocupările ambelor generaţii precedente din familie, pe care nu dau doi bani. Toată agitaţia, ieşirile nervoase şi încercările de concliliere par privite dintr-o perspectivă unică, a celui decedat, care constată parcă amuzat ce lume în clocot grotesc lasă în urmă.
     Există două excepţii, petrecute în afara blocului de un cenuşiu comunist, venirea lui Lary spre paratastas, în maşină, alături de nevastă,şi discuţia lor aprinsă pe parcurs, ca şi celălalt moment avându-i ca protagonişti, incursiunea pe stradă, pentru a regla un alt conflict, şi mai contondent, cu vecinii indignaţi că au parcat aiurea maşina, blocând ieşirea „riveranilor”. Sigur că toate aceste ieşiri temperamentale şi escaladări de violenţă fac parte din cotidianul românesc (mai ales în capitală), dar felul cum filmul dozează deriva raţiunii şi pune în relaţie „micul infern familial” cu „marele infern goball”probează, o dată în plus, excepţionala capacitate a cineastului de a capta zeitgeist-ul contemporan. Demonstraţia se bazează pe un remarcabil efort de observare a peisajului uman şi de a restitui cu fidelitate varietatea şi tendinţele lui.
     S-a remarcat, pe bună dreptate, că această generozitate a lui Cristi Puiu în portretizarea memorabilă a fiecărui personaj, îl plasează în familia de cineaşti reprezentată strălucit de Robert Altman. La fel ca în Moartea domnului Lăzărescu, nimeni nu trece neobservat prin cadru, fiecare personaj are momentul lui solistic, relevant pentru mersul narațiunii, dar și pentru realitatea din care ea se inspiră. Sieranevada probează din nou efectul sincerității auctoriale de sorginte autobiografică (cineastul recunoaște ca sursă privilegiată de inspirație parastasul propriului său tată). Relația de continuitate cu filmele precedente este marcată nu numai de fidelitatea față de o stilistică realistă de acum consacrată, a cadrelor lungi puse în scenă în adâncime, ci și de reinserare a unor prezențe actoricești (Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache și Dana Dogaru din Moartea domnului Lăzărescu). Acestor ”markeri” interpretativi familiari în opera lui Puiu li se adaugă actori cu vechi ștate practic redescoperiți grație rolurilor oferite de regizor: Ana Ciontea (disperata mătușă Ofelia), Tatiana Iekel (agasanta nostalgică a comunismului Evelina) sau Sorin Medeleni-din păcate plecat dintre noi între filmare și lansare- (scandalagiul unchi adulterin). Performanțe actoricești descoperim și în rolurile interpretate de cei mai nou veniți în cinema,Cătălina Moga, Rolando Matsangos, Simona Ghiţă. Sieranevada continuă și o altă tendință a filmelor lui Cristi Puiu: apariția umorului în cele mai neașteptate momente. Vocația replicii și a situațiilor comice capătă acum o materializare extrem de savuroasă. Puiu activează cu precizie mecanismul comediei și scrie replici de un haz devastator. Una dintre cele mai amuzante scene este plasată chiar la început, deja amintita ceartă din mașină, în care soția-cam snoabă-jucată de Cătălina Moga  se dezlănțuie împotriva bărbatului (Mimi Brănescu) pentru că a cumpărat o rochie ”greșită” pentru serbarea fetiței, pe care o supune umilinței de a purta costumul de Sleeping Beauty, la fel ca ”țăranca aia de Sabina”. Degeaba încearcă el să demonstreze că în cartea fraților Grimm nu se precizează culoarea hainelor eroinei pentru că reacția ei are efect de duș rece: cui îi mai pasă azi de asta?. Numai adaptările lui Disney după aceste basme contează susține ea, și imaginea personajelor fixată de filmele lui,neștiind că a reușit să schițeze, prin acest contrast între cultura pop și cea clasică, o frapantă parabolă a globalizării. Cristi Puiu include în acest mic conflict de familie ecourile unei întregi lumi care se lasă îngițită de bună voie de standarde globalizatoare și de kitsch.
 
(Revista Film nr.3 / 2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristi puiu, cronica de film sieranevada, dana duma, sieranevada film

Opinii: