Cu ce seamănă un film de
Cristian Mungiu? Cu alte filme de Cristian Mungiu, ne sugerează inițierea (fie și superficială) în criteriile de recunoaștere a autorului, precum și reflexul cinefil de a urmări fidel filmografia unui cineast premiat cu Palme d` Or.
Bacalaureat ne permite să ne confirmăm în bună măsură așteptările. Urmărim din nou o dilemă morală (ca în
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și
După dealuri), urmată decizii generatoare de traume (la fel ca în peliculele amintite) și, tot ca acolo, analiza unei relații în care eforturile unui personaj de a-l proteja pe altul dislocă mecanisme de (auto)distrugere.
Noutatea este că trama nu mai gravitează în jurul unor duo-uri feminine (ca Otilia și Găbița în
4,3,2 sau Voichița și Alina în
După dealuri). În
Bacalaureat un personaj masculin (doctorul Romeo Aldea) ocupă prim–planul și rămâne prezent în aproape toate cadrele, care urmăresc(cronologic) zilele decisive ale examenului de maturitate pe care fiica lui (Eliza) e cât pe ce să-l rateze pentru că e agresată sexual cu 24 de ore înainte. Relatată (din nou) în lungi cadre-secvență, povestea care începe cu spargerea geamului de la sufrageria apartamentului medicului ne solicită de la început atenția mărită, ca un thriller, pentru că indiciul ( întărit mai tîrziu de spargerea parbrizului de la mașină) unei probabile răzbunări nu e confirmat. Brutalul gest e mai degrabă un semn rău, urmat de atacarea adolescentei în fața liceului, în zona unui șantier abandonat, și de alertarea părintelui care se simte motivat, din acest moment, să facă totul pentru ca Eliza să depășească (rapid) trauma și, deși cu mîna în atéle, să facă față examenului scris din ziua următoare. Pentru că perspectiva pierderii bursei câștigată de eminenta elevă la o universitate britanică e de neacceptat pentru tată, el intră de bună voie într-un angrenaj al corupției bazat pe trocuri incredibile, precum bunăvoința șefului comisiei de examen contra unui loc mai în față pe lista transplanturilor de ficat. Doctorul își riscă reputația de profesionist onest, care nu ia peșcheșuri (dovadă blocul modest și cenușiu în care locuiește și marca automobilului), se umilește în negocierea de favoruri (a cărei tehnică îi este străină, după ezitările vocii și gesturile nervoase) şi ascultă sfaturile de procedură în traficul de influență ale prietenului polițist (cum, până și el?). Totul, pentru ca Eliza să poată pleca într-un loc unde totul funcționează normal, spre deosebire de România, unde ”ea nu se descurcă”. Idilica viziune a tatălui despre fiica lui înconjurată de veverițele din Kensington Gardens este una dintre puținele ironii pe care filmul (grație nuanțatei interpretări a lui Adrian Titieni) și le permite față de personaj. Urmărită de aproape, inteligent dozată regizoral, prăbușirea morală a eroului este un proces de neoprit, descris cu o anume distanțare, fără eforturi de câștigare a empatiei.
Dacă Romeo Aldea este un părinte care ”s-ar sacrifica pentru binele copilului”, portretul său dezvăluie treptat”fisuri” morale care o destabilizează pe fiică. El este un părinte iubitor, dar un soț adulterin, un familist ”model” care păstrează armonia de suprafață a căminului (cu complicitatea soției dezabuzate Magda) de dragul fetei. Atunci când lucrurile o iau razna, când Eliza descoperă adevărul și el e somat să părăsească domiciliul conjugal, Romeo se dovedește prea puțin dispus să reverse aceeași afecțiune proteguitoare asupra mai tinerei iubite Sandra și a fiului ei cu probleme. Deși aleargă între spital și mai multe case (a lui, a amantei și a mamei bolnave), doctorul are o obsesie majoră: succesul fiicei la bac, pașaportul ei spre o ”lume/societate mai bună”. Dacă toate eforturile lui sunt, de fapt, justificate de rațiuni egoiste (depășirea propriului eșec și impunerea proiectului de reușită asupra urmașei) filmul lui Mungiu ne lasă să decidem singuri. Spre deosebire de operele precedente,
Bacalureat strecoară o notă optimistă în finalul semi-deschis și un personaj din cele două centrale, Eliza, se salvează moral şi refuză compromisul, reușind să se descurce fără să acceseze codul secret al intervenției.
Noua peliculă se aseamănă mult cu
4,3,2 prin parcursul eroului. Ca și Otilia, tânăra care își risca libertatea aranjând un avort ilegal în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, Romeo ia asupra lui toate riscurile, în încercarea de a atenua suferințele fiicei. La fel ca în filmul premiat cu Palme d` Or, camera însoțește permanent deplasările nervoase ale personajului central, care negociază stângace favoruri, intervine în situații critice (agresarea fetei, leșinul mamei) sau urmărește în noapte unul dintre suspecții pe care Eliza trebuie să-i identifice la sediul poliției. Este o scenă de autocitare, amintind de drumul printre blocuri în beznă al Otiliei, din
4,3,2, film din care se preia și replica ”Să nu mai vorbim niciodată despre asta”(rostită acum de Eliza). Și, desigur, autoreferențială este și distribuirea lui Vlad Ivanov (detestabilul domn Bebe ) în rolul amicului polițist (pe care îl cheamă acum chiar Ivanov), rol construit cu geniul frazării expresive și cu trimiteri la alte filme (personajul procurorului care se odihnește cu batista pe față din
Reconstituirea lui Lucian Pintilie). Toate aceste trimiteri/aluzii fac probabil plăcere spectatorului avizat.
Deși Cristian Mungiu recunoaște programatica lui voință de a spune ”povești universale”,
Bacalaureat include, mai mult decât alte creații ale sale, ecouri din preocupanta actualitate românească: a spitalelor unde pacienții nu au curaj să intre în operație pînă nu dau medicului plicul - ”dar din suflet”, a examenelor școlare cu rezultate marcate de traficul de influență, a arestărilor suspecților de corupție și a probelor și ”cazurilor conexe” în urma ascultărilor telefonice. Procurorii insinuanţi care-l invită pe doctor să colaboreze în anchetarea vice-primarului bolnav par vag descinşi din Gogol şi nu e prea limpede atitudinea autorului faţă de ceea ce ei reprezintă. Acest nivel ancorat în stricta actualitate al discursului cinematografic va intensifica probabil interesul publicului mai puţin avizat, dar pasionat de dezbaterea etică. Dând impresia că abordează prea multe subiecte, lăsând sub-ploturi nerezolvate,
Bacalaureat rămâne un film solid, cu densitate de viaţă şi cu nişte creaţii actoriceşti memorabile. În afară de turul de forţă al lui Adrian Titieni, în rolul tatălui superprotectiv, şi deja amintitul Vlad Ivanov în inspector de poliţie care priveşte corupţia ca pe o fatalitate, merită amintite actriţele care portretizează femeile gravitând în jurul eroului, într-o relaţie de dependenţă proprie noii ordini patriarhale: Maria Drăguş (temperat revoltata fiică), Mălina Manovici (amanta la limita răbdării), Lia Bugnar (soţia resemnată) şi Alexandra Davidescu (mama înţelegătoare). Cristian Mungiu oferă din nou o variată galerie de tipuri feminine, care completează operaţiunea portretistică de succes începută în
4,3,2 şi
După dealuri.
