Documentariştii se antrenează în filmările prin surprindere. Aceasta fiind prima şi cea mai ambiţioasă menire a genului rezultatele sunt, cum e şi firesc, dintre cele mai promiţătoare. (...)
În tehnica filmărilor directe a fost lucrat filmul dedicat de regizorul Erwin Szeckler şi operatorul D. Popescu alpinismului. Alpiniştii este un film binevenit din mai multe pricini. Întâi fiindcă aduce omagiul unuia din cele mai nobile şi mai dificile sporturi, încercând să pătrundă pe tărâmul unei teme cinematografice deosebit de bogate. Apoi, pentru că se străduieşte să consemneze aspecte ale unei activităţi de eroism anonim cotidian, foarte populară la noi şi deocamdată pe nedrept eclipsată de gloria altor sporturi mai gălăgioase. În sfârşit, pentru că reprezintă un exerciţiu îndrăzneţ din toate punctele de vedere. Fără îndoială, unele filmări cerute de acest documentar au constituit ele însele acte de curaj şi cu atât mai multe elogii merită munca operatorului, care a ştiut să exploateze spectaculosul acţiunii filmate, fără a pierde din vedere nuanţele ei omeneşti şi subtile. O idee bună a fost aceea de a alcătui comentariul din mărturii ale alpiniştilor, imprimate pe bandă, undeva, sus, în atmosfera agitată a înălţimilor. Aceste mărturii descoperă, sub forma nepretenţioasă a vorbirii curente, lipsite de emfază, adevărul unei mari pasiuni egal împărtăşite de toţi cei care vorbesc.
Vânătoarea faptului real continuă, deci, cu succese clare la studioul „Sahia” (...). Fără îndoială, pe acest drum se poate înainta foarte departe. Una din ţintele care se conturează în perspectivă este aceea a sudării tot mai strânse, tot mai depline, dintre ceea ce este spontan şi ceea ce este elaborat în realizare, aceea a contopirii observaţiei prompte cu înalta calitate artistică a filmării.
Este un fel de reflex nou, aparte, pe care operatorii şi regizorii trebuie să şi-l formeze, reflex care să le îngăduie să aleagă automat, instantaneu, la faţa locului, în mijlocul evenimentului filmat, unghiul cel mai expresiv, mişcarea cea mai elegantă, lumina cea mai inspirată, pentru fiecare cadru în parte. Este vorba aici în primul rând de antrenament. Am văzut cu toţii, în filmele franţuzeşti, din orientarea cinematografului direct, secvenţe de o neîntrecută subtilitate a compoziţiei plastice şi a montajului vizual−auditiv. O preocupare importantă, în acest sens este aceea de a înlătura cât mai hotărât soluţiile convenţionale care se interpun între autenticitatea materialului filmat şi calitatea construcţiei cinematografice finale. (...) Convenţional mi se pare şi modul în care a fost compus Alpiniştii prin alăturarea relativ arbitrară, după criterii decorative ale imaginilor şi ale benzii sonore, alăturare care nu poate urmări structura dinamică a faptului în desfăşurarea sa, evoluţia reală dramatică a ascensiunii, cu etapele ei mai dificile şi clipele ei de relaxare, episoadele de efort colectiv maxim şi micile iniţiative ale fiecărui membru din echipă.
În fond, în această specie a documentarului, scenariul, oricât de bine gândit înainte, se elaborează ultimul. Rod al filmărilor judicios organizate şi al unui montaj de reală forţă creatoare, acest scenariu final, rezultat al tuturor strădaniilor depuse în timpul pregătirii şi realizării propriu−zise, poate şi trebuie să devină el însuşi un fapt de creaţie.
