De puține ori mi s-a întâmplat ca acum să observ o atât de mare distanță între persoana civilă a unul actor și personajele sale. Proiectez, pe ecranul minții „chip” după „chip” de film sau de scenă, de la „omul care aduce ploaia” la Bologa, de la Stanley Kowalski la Tănase Scatiu, de la Jerry la... Busuioc ( nu mă ating de Richard al II-lea sau de Mihai Viteazul și nici de Caliban, că sunt prea departe) ajung și la Ilie Moromete, degeaba. Nimic și nimeni nu se mai „lipește” de chipul din fața mea despre care știu că aparține actorului Victor Rebengiuc. Culmea! Nici măcar de propria persoană „civilă” de la care cu greu am smuls, acum mulți ani, câteva răspunsuri mai mult refuzate dacă oferite, după ce mi-a declarat ritos că: el nu dă interviuri, pentru că nu are nimic de spus. „Actorul trebuie să joace. Atât!” — spunea. Ceea ce am acum în față este un personal destins, zâmbitor, deschis în asemenea măsură, încât mă trezesc „moromețind” în gând: „Ce ascunde el, domnule, sub imaginea asta? Ce urmărește el? Mă lasă, așa, în iluzia unui dialog, se promite, zâmbitor și, când ajung și eu la o întrebare, mă „taie” cu răspunsul acela pe bază de: „eu nu am nimic de spus”? Ca să nu aud fraza aceea îl țin de vorbă, o iau de la pa’șopt, de la primele roluri de june prim ajung la Bologa, ajung la ecranizări, la ce oferă ea, literatura, actorului, ajung și la Moromete, firește deși, tot ce-mi bântuie mintea acum, se cere formulat simplu, admirativ-exclamativ: „Ești mare, domnule! Dacă l-ai putut „face” și pe Ilie Moromete, personajul ăsta căruia nimeni nu-i găsea figura, pentru că prea este înfipt în fiecare din noi, fiecare avem Morometele nostru; dacă ai reușit dumneata să aduni toți Moromeții în unul care este acela, ești foarte mare!”
Nu spun, gândesc, în timp ce bătătoresc tema ecranizărilor, sprijinită pe ideea că ei a țâșnit în fața, foarte în fața actorimii noastre, cu Bologa și acum, după atâta timp, repetă operația cu Ilie Moromete. De ce? Poate pentru că amândoi au caractere construite solid, scriitoricește, sunt personaje cu biografii complete... Exact când mi se așezase ideea că mă va lăsa să monologhez așa, la nesfârșit, intră brusc, și cu interes sincer, în dialog:
Cu biografii și cu adevăr. Pentru că orice rol aș juca, trebuie să-i fac o biografie. Dacă nu o are, o construiesc. De regula însă, biografiile oferite sunt sărace, schematice, lipsite de probleme reale, lipsite de adevăr. De esență. În locul esenței și al adevărului — false probleme. False sau mici ridicate la rangul de extraordinar. Asta sună a gol, deci nu mă poate convinge. Iar pentru ca un actor să poată fi convingător, trebuie să fie el convins. Este lucru știut. Și cine să poată convinge, dacă nu partitura? Când ai partitura, ai și încredere în tine... Deși, încrederea în tine este o chestiune care merită discutată. Pentru că nu o ai de la început, încrederea... Sau cel puțin, eu nu o am...
Dacă el găsește că merită, să discutam. Cum e cu încrederea? Cine i-o dă? Cum o câștigă?
...Pe parcurs. Lucrând. Eu nu am tupeul să afirm că sunt în stare să joc orice rol, îl am, uite-aici, la degetul mic, numai să mi se dea! Mă tem de fiecare rol pe care îl am de jucat. Fiecare este ceva ce trebuie cucerit. O cetate, să zicem! Sau o redută!
(Râde, la imaginea unui rol-redută). Asta presupune o bătălie și ea poate fi câștigata sau pierdută, și nu poți ști dinainte cine va fi mai tare, tu sau rolul, nu? Așa că întotdeauna, la început, sunt îngrijorat de rezultat. Și mă port frumos cu rolul, caut să văd cum îl iau, cum îl cuceresc, mă apropii de el pe tăcute, pe furiș, așa, caut o portiță prin care să mă strecor cât mai adânc în el și așa, încetul cu încetul, între noi se instalează încrederea. Începem un fel de colaborare. Începem să ne înțelegem. Nici unul din succesele mele nu a pornit decât de la sentimentul de frică. Și niciodată nu mi s-a întâmplat ca atunci când primesc un rol să am certitudinea că va fi o reușită deosebită. Întotdeauna am avut groază de ceea ce va trebui să joc. Iar primele zile de filmare au fost — întotdeauna! — înfiorătoare. La primul tur de manivele care este primul contact cu personajul, toate îmi sunt străine și totul este împotriva mea. Toți îmi vor răul. M-au chemat acolo ca să mă nenorocească, să mă distrugă, să mă compromită. Pe urma, de la o zi la alta, lucrând, mă așez, îmi găsesc universul meu, am de ce să mă leg și așa, încetul-cu-încetul, sfiala începutului dispare, dispare și distanța dintre personaj și mine, se învață el cu mine, mă învăț eu cu el și mergem așa, mână în mână până la capăt. Dar tot fără să am certitudinea reușitei. Eu știu cum vreau să fac. Nu știu cum va ieși... În cariera mea — pot vorbi acum despre cariera mea, pentru că este destul de mult timp de când fac meseria asta, — am avut în felul ăsta și rezultate fericite. Roluri cu care mă și mândresc, de ce să n-o spun?
Pune în cuvântul „mândresc” un grăunte de ironie, care-l face să râdă destins. Îl întreb care sunt rolurile cu care se mândrește (sunt vreo șase, e mult? E puțin?), le cunoaștem amândoi, le cunoaște publicul, nu puteau fi altele... Dar eu vreau să ajungem la Moromete, la personajul ăsta atât de altfel, de altceva în cariera lui. Eu, îi mărturisesc, vreau să facem anatomia unui succes.
Dacă aș fi făcut numai Moromete și tot aș fi fost mulțumit pe toată viața. Contează cum joci, nu că joci. Satisfacțiile mele, mândria pentru rolurile pe care le-am realizat, pornesc și din faptul că ele au fost roluri pe care nu mă așteptam să le joc. Cine s-ar fi gândit să mă distribuie în Moromeții. Este șocant. Este altceva. Dar încercarea de altceva, de schimbare, este un program pentru mâine. De când mă știu, am evitat să mă repet. Am refuzat foarte multe roluri și în film, și în teatru numai ca să fug de o anumită rutinizare, de manierizare. Regizorii sunt tentați să te plaseze mereu într-un gen de rol cu care ei au avut succes. Asta ține de comoditatea lor... Eu însă știu să mă apar, știu să îmi urmăresc cariera și sunt chiar mirat când cineva își asumă răspunderea de a hotărî ce trebuie și ce nu trebuie să joc. Eu știu și singur dacă sunt capabil să fac un rol sau nu...
A știut și că este capabil să-l joace pe Ilie Moromete? S-a gândit vreodată la el ca la un rol accesibil?
Nu! Nici nu mi-a trecut prin cap! Dar nici Stere Gulea nu s-a gândit de la început la mine pentru Ilie, ci pentru Dumitru al lui Nae. Am acceptat, în principiu. Era interesant și Dumitru, deși partitura e cam redusă în film și mi-am dat seama că nu se putea face mai mult pentru că el are o personalitate mai degrabă decât descrisă, decât manifestată prin gest, replică. După un timp, însă Gulea, mi-a spus că cel la care se gândise pentru Ilie Moromete a renunțat și atunci mi l-a propus mie. Sigur că am fost surprins, dar am fost și plăcut impresionat. Am acceptat pe loc. Era prea frumos! Pe urmă au început problemele: m-am gândit că e un țăran, o categorie socială pe care n-o mai jucasem, și nimic nu e mai urât decât să „faci pe țăranul”, să încerci să pari, fără să fii țăran. Dificultățile creșteau, pe măsură ce mă gândeam că Ilie e un țăran muntean, deci, nu mă puteam agăța nici măcar de o notă pitorească de limbaj... Ei, lucrurile stând așa, m-am refugiat în gândul că, țăran-nețăran, în fond el este
un om. Că sentimentele lui, gândurile lui, viața lui sunt lucruri general omenești și general valabile. Și pe acest general valabil va trebui să mă sprijin ca să-l pot realiza. Să-l fac credibil, crezând în problemele lui, în filozofia lui, în dificultățile pe care le are în viață și pe care el caută să le învingă...
De fapt, vorba lui Marin Preda, pe ce v-ați bazat mai cu seamă în încercarea de a fi Ilie Moromete?
Pe Preda m-am bazat! Pe carte! Pe asta m-am bazat. Pe urmă, neștiind cum e țăranul, am încercat să mă uit la oamenii din sat, studiez și așa mi-am dat seama că sunt... oameni ca toți oamenii, n-au nimic special, în afara modului de a gândi, de legarea de pământ și de familie, de modul de a privi, de a se exprima mai cu îndoială, așa neștiind clar cu cine au de-a face... Mi-a fost de mare ajutor faptul ca s-a filmat într-un sat de câmpie și oamenii pe care i-am cunoscut erau ai locului. Și erau minunați. De fapt, după Preda, pe ei m-am bazat. Ei au fost sprijinul meu real, efectiv și eficient...
Iertați-mă, dar eu nu văd lucrurile atât de simplu. V-ați bazat pe Preda și pe oamenii locului și a ieșit un personaj despre care se poate spune, fără sfială, că este o creație de excepție, nu doar în „ograda” filmografiei dumneavoastră, dar și în curtea mare a cinematografiei. Moromete este un personaj foarte greu de adus în imagine. Alcătuirea lui aste foarte complicată: umor, gravitate, sfătoșenie, dramatism. Între aceste date personale, în carte se petrece o întreagă alchimie din care reiese cu ușurință esența, filozofia lui de viață care este și a unei clase. Dar să vizualizezi lucrul ăsta nu mi se pare lesnicios. Intervine, obligatoriu, alt proces de ajungere la esență o re-echilibrare a datelor din carte, o prelucrare... Aici e de căutat, de parcurs o experiență, un drum. Cum parcurs? Cum ați ajuns la Moromete?
Pai, ceea ce spuneți reprezintă metoda mea de lucru: eu caut întotdeauna să ajung la esența personajului. La unele ajung mai mult, la altele mai puțin... Iar de ajuns, se ajunge gândindu-te la el, intrând în lumea lui, gândindu-te, în cazul de față, la relația lui cu nevasta, la relația cu pământul, cu vecinii, cu autoritatea, cu tot ce-i formează, dar îi și complică, dar îi și îngrădește existența. Toate lucrurile astea de care el se izbește cu plăcere sau cu neplăcere în viața lui, trebuia să intre în gândurile mele, să devină ale mele. Sigur că într-un fel, cu o anume privire se uită Moromete la Bălosu, peste gard, și-i vede gospodăria care este din ce în ce mai înfloritoare; are o
anume atitudine față de Dumitru lui Nae sau de Cocoșilă, prietenul lui; într-un fel se poartă cu nevasta, într-altul cu copiii, în altul cu Niculae, pentru care are o slăbiciune ascunsă. Astea sunt „amănuntele” care mi-au guvernat, ca să zic așa, munca la realizarea rolului. Echilibrul, sigur că e greu de găsit. Nici nu prea știi cum să-l găsești. Dar dacă toate lucrurile pe care te știi despre personaj sunt bine gândite, bine adunate și puse în relație, echilibrul vine singur... Eu nu știu să teoretizez. Eu pot să prezint probe practice. Probele practice sunt rolurile pe care le-am jucat.. Luați-le, analizați-le și judecați singuri. Ce partitură era într-un film pe un scenariu original, și ce partitură era în — să nu mergem la Preda și la Moromete, să mergem la
Tănase Scatiu. Vedeți
Tănase Scatiu, urmăriți cum „merge” personajul, cum există și judecați. Nu întâmplător toate rolurile notabile din cariera mea, și asta o susțin sus și tare, au fost în filme făcute după ecranizări... Restul, cum fac eu rolul, cum ajung eu la un personaj, cred ca și mie îmi este greu să știu. Eu îmi văd de treabă. Și am căutat întotdeauna, și voi căuta și de acum încolo, dacă sănătatea îmi va permite, să fiu cât mai autentic. Pentru că, de fapt, asta mă preocupă: adevărul personajului. Eu sunt un actor realist. Mie îmi place să arăt personajul. Mă străduiesc! Mă străduiesc să conving spectatorul de autenticitatea personajului. Să-I conving că este un
om care trăiește aici, lângă tine, lângă mine, lângă noi. Nu mă interesează să arăt cum sunt
eu. Eu așa mă consider, un actor realist, și de compoziție. Însă compoziția la care recurg nu este exterioară (decât atunci când rolul o cere), ci de caracter (vezi matale ce adânc lucrez!). Adică, încerc să diferențiez fiecare personaj, prin diversele trăsături de caracter. Și nu eu impun, personajul își cere o anume modalitate de tratare din punct de vedere caracterial. După cum se poartă cu celelalte personaje, cu el însuși, după cum gândește, vorbește, mă obliga să-l plasez într-o lume: lumea lui. Am spus odată, într-un interviu, că aș dori să joc un rol
așa cum vreau. E, aici, la Moromete, aproape că mi se întâmplă lucrul ăsta...
Aproape?!
Aproape! Deci încă mai am de muncit.
Aveți faima de actor dificil, supărător de exigent, fixat în părerile lui până la încăpățânare. Nu vă supără faima asta?
Nu. Parte din faima asta vine și din neputința mea de a linguși. Nu știu să fac frumos, nici în fața regizorilor, nici în fața publicului. Nu am temperament de subaltern. Pot să fiu doar subalternul unui mare talent. Al unui om pe care, prin capacitatea lui dovedită, îl pot considera superior mie. Altfel... nu. Pe urmă, ca să fii plăcut tuturor „să te ai bine cu toată lumea”, mai trebuie să faci și compromisuri. Toți facem așa, ... niște mici compromisuri, și eu am făcut, dar am știut că sunt mici. Bine este, însă, să nu faci deloc compromisuri. Trebuie să ajung la această înțelepciune. Sau tărie de caracter...
Dar succesul? Ce efect are succesul asupra caracterului unui actor?
În general... nu știu. Pentru mine succesul nu înseamnă nimic. Nu mă amețește. Știu că acum este, și pe urmă nu mai este. Ce înseamnă succesul? Înseamnă că oamenii vin, văd, le place și peste o zi au uitat. Cu desăvârșire. Asta e succesul. Și Shakespeare se uită. Totul se uită. Succesul nu creează decât niște satisfacții interioare, personale și ele de moment. Dar nu e grav. Mai grav mi se pare ca nici insuccesul nu are vreun fel de urmări. Se vede clar, de la distanță, cu ochiul liber ca ești tâmpit. Ai insistat atât de mult încât, până la urmă, nu se poate să nu se vadă, dar în continuare ți se dă șansa să-ți afirmi o deșteptăciune pe care nu o ai. Așa încât, în continuare, faci tâmpenii. Succesul și insuccesul actorului, după mine, stau pe picior de egalitate din acest punct de vedere. Adică, nu contează.
Eu îmi imaginam succesul ca pe un carburant...
...în încăpere pătrunde „imagine și sunet”, Tudor, școlar, înarmat cu tot ce-i trebuie pentru ziua lui de muncă, rostind clar, politicos: „Sărut mâna, la revedere”.
Ce faci, domnule! Pleci? Ai mâncat? De ce n-ai mâncat? Ți-am spus să te descurci singur! Mere ți-ai luat? Cum nu ți-ai luat?! Păi ia-ți!
Tudor se duce — urmat de tatăl său — să-și ia merele impuse iar eu mă uit trăznită cum în ființa actorului nostru Victor Rebengiuc, de care eu nu mai puteam apropia niciun personaj într-atât, și cu atâta forță, era el însuși, se ridică masiv, copleșitor adevărat-adevărat, Ilie Moromete. Tudor habar n-are că pentru momentul ăsta el este Niculai așa cum Victor Rebengluc n-are habar că, pentru momentul ăsta, el este Ilie Moromete. „Minunea" durează doar câteva minute, pentru că cel care se reașază în fața mea este, firește, Victor Rebengiuc. Unde am rămas? La carburant! La succes...
Da... sigur ca e un proces întreg aici care intră în lucrare și distilează totul și că fiecare succes mai creează un strat, se mai așază ceva în tine, cu fiecare reușită, sigur. Fără discuție, starea de spirit ți se schimbă în urma unui succes. Dar eu niciodată nu mă gândesc la succes. Nu joci ca să ai succes!
Agresivitatea lui bine-cunoscută începe să-și arate colții. Bănuiesc sub ea o timiditate mare și o emotivitate pe măsură. Așa e?
Aș minți spunând că nu sunt un timid și sigur că agresivitatea mea este reacția la timiditate. Un fel de platoșă, scutul meu de apărare. Iar emotiv sunt! Cum să nu fiu?! Altminteri, cum mi-aș face meseria? Doar emotivitatea mă salvează! Sunt emoționat la întâlnirea cu un rol și atunci am... grijă, așa. Și îmi și place. Da, îmi place. Înseamnă că nu m-am tocit, că nu m-am îndepărtat de profesie, că nu mi-a devenit indiferentă, nu funcționez pe ideea tot ce am făcut e bun! Poarta marca fabricii, deci e bun! Ei, nu tot ce poartă marca fabricii e și bun. Eu știu asta.
Părerea dumneavoastră n-o împărtășesc. Și nici publicul n-o împărtășește. Ca final de discuție, însă, ar suna frumos...
Finalul nu-l facem acum. Finalul îl facem când îmi încetez activitatea. Până atunci, la revedere și „ la novi strești”, cum se spune... Adică, la noi întâlniri...
Îmi convine să înțeleg că am ușa deschisă la dumneavoastră pentru o nouă discuție...
Da! După viitorul meu succes, sau după viitoarea mea cădere — și mă aștept să am o cădere spectaculoasă, de răsunet, nu una oarecare — ar fi bine să stăm și să discutăm despre...
Îmi propuneți după anatomia unui succes, anatomia unei ratări... Vreau să vă spun ceva: n-o să avem prilejul!
Nu se știe! Să vedem... Să mai vedem!
