Sigur că nu va fi ușor cu ea —
îmi spun, urcând cele două etaje ale blocului din Dionisie Lupu, colț cu Maria Rosetti și ajunsa din urmă, de chiar imaginea ei, într-o dimineață de iarnă, pe treptele aceluiași bloc, înfofolită și cu ochii în zare, așteptând, probabil, o mașină s-o duci la filmare, dacă nu chiar la un postsincron pentru „Niște băieți grozavi”. „Uite-o pe Rodica Mandache” a spus cineva lângă mine. „Aici stă?” Aici, am completat în gând, aici voi veni pentru interviu... Precis nu va fi ușor cu ea, mă persecută gândul și apăs decis pe sonerie. M-a prevenit doar de astă iarnă, când a primit frumos, eu drăgălășenia personajelor el din filme, să stăm de vorba, dar eu să știu ce nu are ce-mi spune despre ea. Soneria țiuie abia auzit în interiorul apartamentului pe care nu-I cunosc, dar nu se arată nimeni. Insist, bineînțeles că nu va fi ușor, va fi chiar greu. N-o să-i placă să vorbească despre fetișcanele nostime, drăguțe, puțin aiurite, chiar dacă toată lumea spune că le face cu un talent unic și chiar așa este. Ar mai fi profesoara din „Recital în grădina cu pitici”, rolul care a pus-o în altă lumină, în alt unghi, de gravitate, de sensibilitate și despre care iar s-a spus cum talentul, cum... Vocea bine-cunoscută, vocea pe care o și recunoști cu ochii închiși se aude venind de departe: „Cătăline, tu nu auzi ce se suna?” Apoi ușa se deschide totul se întâmplă cum mă așteptam. Apare chiar și replica: „Doar ți-am spus că nu pot să vorbesc despre mine! Despre alții mai degrabă”
... Mă gândesc că acei alții sunt oameni cu care lucrează, și că tot vorbind despre el trebuie să ajungă și la ea, vrând-nevrând. Așa că, foarte bine! Să vorbească despre alții. Dar despre cine?
Uite, despre
Cornel Diaconu și cum a reușit el să facă
Niște băieți grozavi, și cum știe să lucreze cu actorii și cum n-am avut încredere în el la început, deși eram prieteni și munceam împreună din greu, dar nu-mi câștigase încrederea, până într-o zi când m-a făcut să fiu foarte atentă la ceea ce spune și mi-am dat seama că așa este, are dreptate, și dovedește că știe foarte bine ce vrea cu noi, cu filmul, cu toți și din clipa aceea am știut că pot să merg pe mâna lui... Și despre
Petrică Nicolae, care știi ce actor este? Extraordinar! La el, cinematografic este și căscatul, și tușitul, până și o greșeală poate fi cinematografică. Iar Cornel știa să-i dea starea aceea bune, să-l așeze în matca lui ca să dea tot ce poate el... Dar cu noi toți făcea același lucru. Și, acum, aproape toată echipa de la
Niște băieți grozavi —
Uritescu,
Geo Costiniu,
Papaiani, Petrică și cu mine vom juca din nou împreună într-o comedie pe care tot Cornel Diaconu o face. Mi se pare un film frumos și trebuie să mi se pară, altfel nici nu le poți apuca de treabă. Dar cel mai important e că suntem din nou împreună și încercăm să facem un lucru bun. Cum va ieși, sigur nu se știe, dar pentru mine contează starea pe care mi-a dat-o lucrul la
Niște băieți grozavi. I stare de liniște. Înainte eram tot timpul îngrozită — ce-o să zică unul, ce-o să zică altul — acum știu că tot împreună cu ei mai pot face și altfel și mai bine.
Și tot ce spui nu are nici o legătura cu rolurile pe care le-ai jucat sau cu rolurile pe care nu le-ai jucat până acum?
...nici măcar nu simt că n-am jucat cine știe ce. Aș minți să spun: Vai, ce-am vrut eu să fac și nu s-a putut! Dar ziceam că nu vorbim despre mine... Mai bine hai să-ți arat o poza de pe când sărbătoream noi douăzeci de ani de la absolvire.
Coboară, repede, de pe scaunul pe care a stat școlărește, pe genunchi, dispare și se întoarce cu câteva fotografii. Trei sunt portretele unei fetițe e, cu privire grea, apăsătoare, care seamănă uluitor cu Mihailopol. Cealaltă este fotografia de grup.
Astea le-am adus pentru tine că n-ai văzut-o pe Diana de mult. Așa-i cum seamănă? Îmi pare rău că nu e acasă, și ei o să-i pară rău, îi place să întâlnească oameni care l-au cunoscut pe tatăl ei. Iar asta e poza. Uite, aici,
Vali Seciu, uite
Caramitru,
Țuca Cercel,
Ogășanu,
Ilinca Tomoroveanu,
Monica Ghiuță, Irene Flaman care e la Timișoara,
Costel Constantin,
Petroff,
Ovidiu Iuliu Moldovan, cu ei am fost partenera tot timpul școlii, uite și
Mariana Mihuț... A, uite-l și pe Cotescu, ne-a fost profesor, noi eram prima lui clasă... Și
Mircea Andreescu, e la Brașov acum, îl știi. Era cel mai bun dintre noi. Deși toți erau foarte buni și sunt și acum. Și încă nu au dat tot ce pot. Eu știu că toți pot să dea încă foarte mult, pentru că ei abia acum sunt în pline forțe creatoare, îi știu, îi cunosc, le cunosc posibilitățile și i-am urmărit toți anii aceștia și m-au bucurat reușitele lor, pentru că îi iubesc foarte mult. Și sunt sigură — nimeni nu poate să-mi scoată din cap ideea asta — că în clipa în care reușesc un rol și ei, colegii mei, mă iubesc și se bucură. Eu cred că noi, actorii, suntem un fel de trib în care guvernează iubirea. Cu capricii, cu toane, dar ne iubim. Chiar și invidia, care ne cuprinde uneori, e un sentiment pozitiv la noi. E o altă față a iubirii și a admirației Îl invidiez pe cutare, pentru că a jucat un rol pe care aș fi vrut să-l joc eu. Am vrut ceva ce a făcut el. Și atunci, totul se amestecă: bucuria pentru ce a făcut el, necazul că n-am făcut eu, admirația pentru cum a făcut, și toate, până la urmă, tot iubire sunt. Pentru profesie. Uite, am ieșit mai bogată de la filmul lui Daneliuc,
lacob, și am fost foarte mândră de el, de film, de
Dorel Vișan. Am văzut-o de trei-patru ori pe
Rodica Tapalagă în „Dimineața pierdută”. Unde e rolul ei pe aceeași treaptă în film? Cine îl scrie? Cine se gândește? N-am fi mai câștigați dacă am știi exact cum suntem și cât avem de făcut? Dacă ne-am cunoaște mai bine între noi și am fi cunoscuți mai bine? Cei regizori de film merg la premierele teatrale? Câți regizori de teatru merg la premierele cinematografice? Cine este interesat de cine? Meseria noastră grea și în sensul că ea înseamnă creație colectivă. Regizorul, plus scenaristul, plus actorii, plus scenografia, plus, plus. Ei o fac și sunt atât de legate. Oare ei nu știu? De ce uneori acționează separat? Poate o parte din vină ne revine și nouă, actorilor. Instinctul de conservare al actorului înseamnă: să știe ce trebuie să facă, ce trebuie să joace, când trebuie să joace, cu cine trebuie să joace. Nu trebuie să aștepți să-ți spună cineva...
Dar poate actorul să hotărască toate astea?
Poate, poate. Cred că trebuie să convingem doar ce ceea ce vrem este bine și merită osteneala. Pentru ce n-am făcut în toți anii aceștia, greșeala este a mea. Orice actor sau actriță care se simte în stare să joace un rol anume ar trebui să se scoale în fiecare dimineață cu gândul la acel rol. Și să încerce să-i convingă pe cei din jur că el
trebuie făcut. În asemenea grad e nevoie să-ți iubești profesia. Eu n-am știut să trăiesc astfel, deși nu se poate spune că nu-mi iubesc profesia. O iubesc, și pentru că m-a salvat de multe rele, de rutină, de acreală, de îmbătrânire, de bătrânețe, de,.. bâtrânețe sufletească. E o meserie care îți cere mereu să te depășești și dacă cei care te conduc, adică regizorii, îți fixează ștacheta cât mai sus, atunci este sigur că te afli pe un drum bun, ideal ar fi, cred, ca ștacheta să fie foarte greu de atins, aproape imposibil. Atunci lupta ta de a o atinge devine chiar viața de zi cu zi, niciodată calpă, niciodată degeaba. E frumoasă meseria și cumplit de grea. Nu mă gândesc doar la efortul fizic, care uneori e teribil, ci la reacțiile chimice care combină destinul tău cu al personajului, experiența ta cu a lui, puterea lui de simțire cu felul tău de a simți. Rolurile sunt biografii. Destine, reușite sau nereușite, ca în viață. Ca să le faci, ai nevoie de fantezie, de imaginație, dar și de multă bogăție sufletească, generozitate, înțelegere și iubire de oameni. Ca totul să fie cum se cuvine ar trebui ca la sfârșitul spectacolului să vină un spectator de 80 de ani și unul de 17 și, împreună, să-ți spună: a fost minunat! Iar când regizorul este cel adevărat, cel chemat sunt șanse ca acest lucru să se întâmple, chiar dacă nu așa cum îmi imaginez eu. Pentru că regizorul cu majuscule nu te va distribui niciodată pentru că ai ochii albaștri și părul buclat, regizorul cu majuscule te distribuie pentru că știe să vadă în tine lucrul acela special, necesar și lui și filmului.
Dar de ce pui în relație doar două forțe, regizorul și actorul? Scenariul, calitatea lui, nu contează? Nu de la scenariu începe un rol? Viața unul persoană? Șansa actorului de a-I face!
Fără îndoială! Scenariul — textul, pentru teatru — este cel care te înalță, tot el este cel care te coboară. De multe ori textul șchiopătă, ori are un picior lipsă. Atunci tu, actor, pui umărul să-l ajuți, să-l faci să meargă, atât. Uneori și reușești. Să-I faci să meargă, atât. De alergat... Evtușenko spunea undeva cam așa: „Literatura este aceea care amintește popoarelor că sunt popoare și oamenilor că sunt oameni...” Sigur, scenariul nu este chiar literatură, el este
doar bază literară, materia primă din care se plămădește filmul, dar nu o dată se întâmplă ca scenariul să dea tonul în ce privește calitatea sau lipsa de calitate a unui film... Eu vorbeam mai mult despre relația regizor-actor, pentru că de felul cum funcționează ea depinde rezultatul muncii noastre. Numai când această relație este bună, poți se realizezi un rol la care chiar să te gândești noaptea dinaintea premierei și sa simți nevoia chemi toți prietenii să te vadă. În această meserie care ei dă mult cere mult, actorul depinde de toată lumea, dar mai ales de regizor. Pentru ce actorii, când sunt puși pe locul lor, sunt extraordinari. Pe locul lor, adică în roluri care ți se potrivesc. În personaje pe care le pot înțelege și realiza. Actorul, dacă nu este pus pe locul lui se simte stânjenit, simte că fură, că minte și, în subconștient, de fapt, știe că nu i se potrivește oferta, atunci joacă prost, firește. Descalificant. Sigur, ar trebui să aibă puterea să refuze un rol dacă simte că nu i se potrivește. Dar asta e foarte greu. Foarte puțini sunt ca Dinică... Foarte puțini știu că el se spună: „Nu sunt bun pentru rolul asta”. În '64 i s-a propus să joace, în
Meandre, rolul făcut de
Pălădescu mai apoi și el a spus: „Păi nu te uiți la mine că nu sunt de-acolo. Că nu pot? Nu mă crede nimeni..." Și nu făcuse film până atunci, nu era cine este acum. Dar a știut precis ce nu i se potrivește. Câți pot fi ca el? Eu știu doar atât: când nu am făcut ce trebuia să fac sau am pierdut un rol care, poate, mi s-ar fi potrivit, n-a fost nimeni de vină în afara mea. Dar să știi că eu încă aștept să mi se întâmple ceva bun, încă mai cred că va veni un rol. Rolul
acela.
Cum își poate păstra cineva candoarea, prospețimea, încrederea? Cum te poți feri de acreală? De închidere?...
Sunt tot felul de cai... O carte, un film anume, care te scoate din starea ta, un telefon cu un prieten cu care poți să discuți, meseria... Eu am și noroc cu copiii ăștia doi. Diana și Cătălin, nepotul meu. E mare lucru să ai tineri în casă. Ei se poartă cu mine protector, nu se supără când greșesc, au umor, și asta e fantastic, au o anume înțelepciune... Într-o zi, eram foarte supărată, cineva căruia îi făceam mult bine îmi „răsplătise” cu un mare rău, plângeam. Diana m-a descusut până ce a aflat pricina și atunci mi-a spus: „Mama, dar n-are nici o importanță.” Crezi ca un chirurg, când trebuie să opereze pe cineva, se gândește dacă acela are caracter frumos sau urât? Crezi că pe cel cu caracter urât nu-I operează? Binele pe care i I-ai făcut lui, ți l-ai făcut ție, de fapt...” Pe mine însă, ceea ce mă ține în picioare, poate, este credința în iubire. Până la urmă, meseria mea este o meserie de iubire. Nu știi cum e când ești recunoscut pe stradă de cineva, și nu-ți spune nimic, dar te privește într-un fel anume și tu știi de ce... Ești recunoscut cu sufletul... Toți alergăm prin lumea asta după puțină iubire, nu crezi? Numai că asta se afla mai târziu. Când eram tânără nu aveam timp să mă gândesc. Atunci voiam foarte mult pentru mine. Tot ce puteam să spun era: vreau! Verbul meu era „a vrea”. Acum mă gândesc mai mult la alții, bănuiesc că este un câștig. Mă simt, oricum, mai bogată. Dacă mă pot bucura de ce se întâmpla bun altuia... lor din jurul meu, atunci discutăm altfel. Să ceri ce mai puțin, să dai cât mai mult, și asta se învață cu vârsta. Uite, și relația mea cu filmul, care cere mult mai mult de la tine decât teatrul, care se hrănește din tine, este tot o relație de iubire. Nu mă uit cât îmi dă, mă uit cât îi dau, cât i-aș putea da... Cred că numai iubirea poate să topească tot ce e rău, tot ce ne apasă, tot ce ne strice viața. Numai ea...
Să încheiem pe iubire, atunci? Sau să păstrăm ideea de iubire?
Da, cred ca
păstrăm e mai bine. Și mai adevărat.