​Actorii noștri – Mariana Buruiana

     Ne-am dat întâlnire la teatru, la ora două. Ajung mai devreme și o prind în repetiție la „Uriașii munților”. O prind, deci, în chip de lise, personajul despre care Cătălina Bu­zoianu spunea într-un portret făcut ei, Maria­nei Buruiană, că este ,,un rol pe care îl va juca în viață, toată viața”. Ce straniu și ce coincidentă, venind spre ea chiar la acel por­tret mă gândeam, cu oarecare îngrijorare. Cât mă va ajuta? Cât mă va bruia în încercarea de a-i face portretul din vorbele ei, de astădată. „Din pânza marilor ingenue” se numea schița aceea de personaj al vieții și al vieții scenei pe care Cătălina Buzoianu i-o trasase în linii subțiri, ascuțit-psihologice, puternic-intuitive. În blugi, în nu chiar bascheți, dar pe aproape, pierdută sub un pulover uriaș, ac­trița „din pânza marilor ingenue”, Julieta, Ofe­lia, dar și Leonora din „Figuranții” îmi pre­zintă chipul ei de fiecare zi, și probabil după fiecare repetiție. Ușor obosit, ușor îngândurat, oricum încordat. Încearca să-și ascundă „sta­rea” sub un zâmbet de circumstanță. „E obo­sită?” „...Puțin, da...” Începe să se destindă abia când ajungem acasă, și ne instalam cu „martorul” între noi. Ciudat, „martorul”, casetofonul, stresant pentru mulți, pe ea o liniștește. „E bine așa. Putem vorbi pur și simplu și „el” ne ascultă...” — spune, cu vocea aceea mică-mică, de ingenuă. Mai ține minte por­tretul acela? E de acord cu el? S-a recunos­cut? Sigur că-I ține minte! Sigur e de acord! 
     Cătălina Buzoianu are o intuiție cu to­tul speciaIă, nu este de mirare ce „m-a simțit” atât de exact. De obicei, eram confundată cu imaginea mea exterioara — fragilitate, aerul copilăros, „gretchen”, ingenua... Când eram studentă, din cauza fizicului, multă lume nu-mi prevedea un viitor îmbucurător. Nu-mi dădeau șansa se muncesc. Cel mult să fiu fo­losită în anume roluri, două-trei, acolo, potri­vite cu el, fizicul meu... Dar eu n-am fost ni­ciodată speriată de viziunea asta. Îmi spu­neam că fiecare vârstă are problemele ei, eu am să trec prin toate, am să evoluez firesc, vrând-nevrând, pentru ce e vorba aici și de o evoluție interioară, afectivă, intelectuală și deci, odată cu trecerea timpului, n-am să mai fiu... ingenuă. Așteptam maturizarea, dar o maturizare anume care nu înseamnă neapărat înăsprire, necruțare, închiderea în tine, neînțelegerea celor din jur, ci limpezire. O simplificare a lucrurilor dinăuntrul tău, pe care cu liniște să le poți recunoaște a fi ale tale. Să te cunoști și se le accepți cum ești. Maturizarea asta am așteptat-o... Pentru ce, într-un fel, m-a chinuit foarte tare tinerețea mea... Fizicul nu mă ajute, încă, știu. Dar iată că mă ajute rolurile. lată că propunerile care mi se fac acum, Leonora din Figuranții, Ilse din „Uriașii munților”, îmi solicită tocmai ma­turitatea — să spunem doar profesională, deși, eu ca ființă pur și simplu, mă simt matură...
­
     Vorbește cu privirea fixată pe raftul din fața ei, ca și cum ar căuta acolo un sprijin mate­rial pentru gândurile pe care le aduce la lumină, încet, măsurat, bătrânește îmi vine să spun, contrazisă violent de imaginea fragedă, de copilă abia scăpată din adolescență. Vor­bește cu toată ființa, desenând cuvintele în aer cu mâinile și, după fiecare frază rotunjită astfel, în gest și cuvânt, urmează pauze lungi, lungi din care simt că, deocamdată, nu tre­buie s-o întrerup pentru că acolo, în pauzele acelea, își găsește ea gândul următor:
     O singură dată, dar bine, fizicul m-a ajutat. Când am dat examen la Institut. Sunt convinsă că m-au primit pentru că era nevoie de ingenue în momentul acela. Norocul meu. Norocul cel mare, însă, a fost că l-am avut profesor pe Marin Moraru. Și l-am „prins” în primul lui an de profesorat. Era proaspăt și venea spre noi cu tot ce acumulase ca experiență, dornic să ne comunice, să ne împărtă­șească, să ne dea tot. A fost o întâlnire fabuloasă de care sunt marcată până în ziua de azi. Și nu număr eu. Toți colegii mei trăiesc cu senzația asta. Pentru că el nu ne-a învățat atât tehnica, mijloace, modalități. El ne-a insuflat sensul, rostul acestei meserii. Inefabilul ei. Sublimul ei. Despre sublim era vorba la fiecare lecție cu Marin Moraru. Cum să uiți? Aspectul concret al meseriei ni-l dădea asis­tenta lui, Adriana Popovici. Ea, cu calm și talent pedagogic, încerca să ne învețe ce se poate învăța în meseria asta pe care, de fapt, n-o înveți cu adevărat decât atunci când în­cepi s-o practici. Nu ieși din Institut gata ac­tor. Nu se poate. Și eu mi-am descoperit pe urmă limitele — unele grave, importante — mijloacelor mele actoricești. Și a trebuit să mă corectez, și a trebuit să-mi cultiv mijloa­cele astea cu toate seriozitatea de care eram în stare, în cei trei ani de stagiu de la Piatra Neamț. Ani în care am făcut turnee lungi, grele, cu câte două spectacole pe zi uneori, când tocmai mijloacele actoricești contau enorm ca să faci față. Ca să poți exista și re­zista pe scenă.
 
     Hai să ne oprim puțin în „zona” asta a începutului. Acolo s-au întâmplat multe. Chiar și debutul cinematografic, nu?
     Eram în anul I, da, când am jucat „fetița cu codițe” din Patima. Pe urma însă n-am mai putut onora propunerile cinematografice: pentru că am făcut un copil. Toate și deodată s-au întâmplat atunci cu mine! Așa este! Deodată și cu totul. Am terminat Institutul cu Ju­lieta, primul rol important din viața mea, dar și de atunci încoace, până la Ofelia iar spec­tacolul era pus în scenă de Cătălina Bu­zoianu, deci, iată, tot atunci a fost și prima mea întâlnire importantă cu un regizor. Concursul la Bulandra l-am luat tot cu Julieta... Pe urmă, m-au chemat pentru rolul din Lumini și umbre și acolo m-am întâlnit cu An­drei Blaier, primul regizor de film care mi-a spus ceva esențial pentru viitoarea mea muncă la film. De la el am aflat că, spre deosebire de teatru unde totul se trăiește în afară, la film totul se trăiește înăuntru. Și tot ce face actorul trebuie să fie întru interiorizare. Poate atunci n-am înțeles exact ce voia să spună, lucrurile astea trebuie să le mai des­coperi și prin tine, dar am intuit că în cuvin­tele acelea se ascunde un mare secret al pro­fesiei și, de atunci, ori de câte ori m-am aflat în fața aparatului, am căutat să fac ce mi-a cerut el, atunci... Deși, până acum, la Figuran­ții, lucruri notabile în fiIm nu am mai avut...
 
     Se pare că cele două întâlniri hotărâtoare au fost Cătălina Buzoianu pentru scena și Malvina Urșianu pentru film. Ce ai „primit” de la fiecare?... (Strecoară spre mine o privire scurtă, uimită).
     Mă gândeam tocmai ca întâlnirile hotărâtoare s-au întâmplat cu două regizoare. Două temei. Oare de ce? Da... Cătălina, ca să încep cu scena, are o mare calitate pe care o admir și o doresc vie până la capăt: ea inspira actorul. Văd efectul ăsta și asupra colegilor mei. Ea lasă drum deschis invenției, o încurajează chiar, și are o putere fantastică de a te împinge în zone neașteptate în care un alt regizor mai crispat sau mai crispant, nu te poate duce, pentru că nu ajunge el acolo. Sigur ce regizorul — asta e treaba și datoria lui doar — folosește „privirea dinafară” și-ți atrage atenția, uneori usturător asupra ceea ce se vede. Indiferent de ce crezi tu, el spune exact ce și cât din ceea ce gândești și crezi că faci este vizibil, apare. Adică, el știe să spună ceea ce tu doar simți, intuiești despre posibilitățile tale. Și iată, eu știam chiar că pot avea o voce gravă, „de piept”, dar Malvina Urșianu mi-a cerut-o pentru Leonora. Așa cum mi-a cerut-o și Tocilescu pentru Ofelia în scena nebuniei, știind ca este mijlocul cel mai potrivit de exprimare al personajului în momentul acela. Întâlnirile dintre un actor și un regizor sunt adevărate, și duc la un lucru artistic, doar atunci când din mijloacele pe care tu le oferi el știe să selecteze ceea ce îi trebuie personajului. Deci, când te cunoaște. Și Cătă­lina Buzoianu și Malvina Urșianu m-au cu­noscut, pentru că „m-au citit” dincolo de aparențe. Dar dacă în întâlnirea de acum cu Cătălina mă pot bizui pe o mică experiență scenică, întâlnirea cu Malvina Urșianu mi-a cerut un salt uriaș, care putea deveni un salt mortal. Eram conștientă că trebuie să fac sal­tul, dar eram conștientă și de dificultățile rolului, și de importanț pe care o avea el în opera ei. Eu așa consider Figuranții, o opera solidă, rotundă, plină. Nu aveam voie se fiu un gol în acest plin. A fost o bătălie cu mine, în primul rând. Multe mijloace le încercam pentru prima oară. Acea imobilitate, jocul intim aproape. Înțepenirea aceea care tre­buie să ascundă atâtea stări și nuanțe. Eram atât de curioasă să văd dacă acele nuanțe chiar apar! Eram atât de speriate că s-ar pu­tea să nu apară! Mi-a fost greu. Dar ce greu folositor! Probabil că nici nu reușeam să trec, dacă n-aș fi simțit mereu alături încre­derea regizoarei. Sigur că m-a supravegheat tot timpul, atent, simplu, direct, nu pe ascuns și, cu un fler absolut, simțea când „scap ală­turi”. Nu se înșela niciodată. Niciodată nu mi-a cerut un lucru fără să-mi dau seama — pe loc — că este bine ce-mi cere. A fost o experiență majoră. Pentru mine, Leonora are aceeași valoare cu Ofelia... După ea, ca și după Ofelia, sunt alta.. Mă gândesc că aseme­nea personaje înseamnă pentru sufletul meu adevărate cutremure. După fiecare „plăcile” mi se reașază, dar niciodată cum au fost înainte... așa, din cutremur în cutremur, sper să învăț să le întâmpin pe viitoarele, să nu mă mai sperii atât de tare de ele, să învăț să mi le asum. Este o mare luptă cu meseria până reușești să oferi relația normală cu per­sonajele tale, să le slujești cu credință, fără să le dai voie să te ia în stăpânire. Cred că într-un fel sau altul, la diferite grade de inten­sitate, toți avem problema asta. Toată viața punem sub semnul întrebării rostul nostru pe scenă. Relația cu profesia. ReIația cu profesia — și acum pot să spun relația mea cu profe­sia — nu e deloc simplă. Nu e de tipul: sunt actriță, joc, „ei” vin în sală, primesc ce pot eu să le dau, le place, aplaudă, nu le place, nu aplaudă, și într-un caz și în altul fiecare ple­cam acasă mulțumiți sau nemulțumiți! Noi suntem puși în această condiție de comuni­care, dar comunicarea trebuie să se întâmple în realitate. Cu adevărat. Teama mea este să nu trăiesc o falsă comunicare. Și asta nu mai depinde numai de mine. Depinde și de pu­blic, depinde și de un „nu știu ce”, de acel „ceva” al meseriei noastre pe care nu-l poți numi, dar există, îl simți. Este viața asta care trece dintr-o parte în alta, dinspre tine spre public, dinspre public spre tine, simți fluxul ăsta, contactul cu cei din fața ta și e o mi­nune! Minunea comunicării adevărate. Dar când nu se întâmplă, pentru că nu se întâmplă totdeauna, simți. Dureros, simți. Și atunci în­cep întrebările. Cât de pregătit ești tu pentru asemenea întâlniri cu publicul? Și dacă nu ești?
 
     Dar poți veni nepregătit la întâlnirea cu publicul?
     Sigur! Ești om și tu. Poți fi trist într-o zi. Sau îngândurat. Poți avea probleme care te chinuie în momentul acela sau, dimpotrivă, poți fi bucuros, fericit, foarte bine instalat într-o stare a ta, care nu se potrivește cu ceea ce ai de jucat. Închide, pur și simplu, canalul  de comunicare cu publicul. „Închide deschiderile”...  Sigur, există și armonii întâmplătoare între starea ta și starea personajului. Dar nu poți folosi starea ta decât ca bază. O poți  transfera asupra stării personajului, adică le poți face să funcționeze împreuna și numai tu sau cine te cunoaște foarte bine știe că în seara aceea totul a fost îmbrăcat într-o haină care-ți aparține ție, nu personajului. Dacă însă cele două stări nu fuzionează, ruptura este evidentă. Se simte că ești tu. Nu mai poți comunica în nici un fel cu publicul. Pen­tru că pe scenă, mai ales pe scenă, dar și în film, totul se citește ca sub o lupă. Nimic nu trece neobservat... Dar până afli tot mecanismul ăsta atât de complicat al meseriei trece timp, greșești, te înșeli, te mai autoînșeli și nici măcar atunci când îl afli nu poți fi sigur că va funcționa nesmintit. Pentru că drumul în profesie nu are capăt. O pornești pe ei și le tot duci...
 
     Nu te poate ajuta nimeni să parcurgi drumul ăsta mai ușor, mai repede, mai puțin spinos?... Colegii mei vârstnici, poate?
     ...În general, mie mi s-au sugerat tot timpul modalități. Mi s-a spus cum să fac. Mi s-au dat soluții de abordare a unui personaj, mi s-au dat mijloace teatrale. Eu mă simt foarte aproape de colegii mei, indiferent de vârstă și iau, de la fiecare, tot ce pot, tot ce înțeleg, tot ce cred că mi se potrivește. Și am de la cine învăța, pentru că lucrez într-un teatru extraordinar, pe care l-am iubit, și-l iubesc de când am pus piciorul în el. Dar, din păcate, cred că un actor nu poate da altui actor decât soluții exterioare. Colegii mei mai vârstnici m-au ajutat cel mai mult și mai cu folos, exact când nu și-au dat seama. Când eu vedeam cum joacă și cum fac această meserie. M-au ajutat, lăsându-mă să pătrund dincolo de ce spuneau sau făceau, dincolo de vorbe. Trupa de la Bulandra este chiar o școală pentru un actor tânăr. Dar sprijinul solid în meserie, îl poți găsi, cred, numai în persoana regizorului. Numai el poate să pătrundă în ființa, uneori foarte întortocheată, a unui actor și, intuindu-l exact și cunoscându-i posibilitățile, îl poate și ajuta în profunzime. Mereu mă voi întoarce la aceste două experiențe mari ale mele care au fost Ofelia și Leonora, așa cum mă voi întoarce mai târziu la Ilse, o simt! Și nu vreau să pierd, și nu vreau să uit nimic din ce-am câștigat, muncindu-le! Au devenit ale mele. Bunurile mele... Uite, acum, cred că pot să spun mai clar cum e cu sprijinul: de fapt, în cele din urma, te sprijini pe munca ta cu personajele. Toate chinurile, consumul, căutările, disperările, tot ce nu-ți permiți sau chiar îi interzici în timpul când faci un rol, toate lasă urme în tine. Ca niște cicatrici. Așa că, în cele din urmă, te sprijini în propriile tale cicatrici. Și dacă, totuși, uiți din când în când, atingi „cicatricea” și-ți aduci aminte. Repede!... Mă gândeam chiar zilele astea cât de magic, de terapeutic este locul de pe scenă. Mă mai gândeam că, mai demult, pentru mine contau mai mult repetițiile. Pentru că acolo se nasc lucrurile, acolo sunt entuziasmele, căderile, acolo... fierbe, acolo e viața, pentru că acolo e munca — ziceam. De curând, am descoperit că raportul s-a schimbat. Gândindu-mă tot mai des și mai mult la rostul meu pe lume, legând rostul de omul din sală care mă ajută să mi-l găsesc, să mi-I împlinesc, iată că împlinirea acolo se întâmplă, în spectacol, și eu trebuie să mă pregătesc pentru el. Trebuie să fiu capabilă să suport, să îndur, să trec toate pragurile, să nu obosesc, să-mi înghit spaima, să-mi țin coloana dreaptă, să respir, să nu mă sufoc, ca să mă pot concentra cum și cât trebuie, ca să mă duc astfel drept spre rostul meu. Să-mi parcurg drumul... Dar cred că mai am până acolo. Cred că mai am încă de muncit, la mine ca om în primul rând. Poate că, prea absorbită de ceea ce se întâmplă în mine, nu mai sunt în stare să țin cont de cei dinafara mea. Chinui foarte multă lume în jur și asta nu-mi face zilele liniștite. Nu știu să am răbdare, nu știu să văd la timp unele lucruri... Sunt ușor de rănit, de o sensibilitate bolnavă, spunea cineva... Asta e o limită. Pentru meserie, poate fi o calitate, la un moment dat, dar pentru mine, ca om, e o limită gravă. Sunt fleacuri pentru alții, care în mine nasc tragedii. Nu se poate trăi așa! Cred că ar trebui să învăț să tac mai mult și să desprind din ceea ce gândesc numai lucrurile folositoare mie și celorlalți. Aș dori să fiu mai cumpătată, mai înțeleaptă pur și simplu, ca să pot trai pur și simplu. Eu nu știu, și știu că nu știu, încă, cum să împac toate lucrurile astea din mine, cum să le fac să lucreze împreună pentru profesia mea. Nu știu, și știu că nu știu, să mă pun de acord cu mine. Pentru că, iată, îmi plac lucrurile simple, îmi place să bucur pe toată lumea, și reușesc atât de puțin! Și reușesc atât să mă complic și să complic viața din jurui meu! Până și între felul în care arăt și felul în care sunt existe un dezacord... Atunci, cum să nu-mi pun problema condiției mele și am să mi-o pun toată viața, cum spunea Cătălina, ca Ilse am să pățesc, toată viața am să-mi pun întrebări asupra condiției mele de actriță. Cât știu? Dar știu?
     
     Tace lung, lung, apoi își așază mâinile pe genunchi. E ca și cum ar pune capăt discuției. Întoarce, în fine! spre mine privirea albastră. E privirea Leonorei. Mi se pare normal. Leonora este ultima ei „cicatrice”. Este proaspătă. O poartă, încă o poartă, la vedere. Îi spun: Obrazul palid i se colorează ușor, privirea i se încălzește, devine a ei, privirea Marianei Buruiană, actrița țesută din „pânza marilor ingenue”, rostește cu un elan dintr-odată copilăresc: Se mai vede, da? Mă bucur! Nu pot să spun de ce... Dar mă bucur...