Dacă am să încep prin a preciza că tot timpul cât a durat convorbirea, interlocutoarea mea a tricotat la... un fular, deși termometrul arăta 34° la umbra, probabil nimeni nu o să mă creadă. S-ar putea nici chiar Magdei Catone să nu-i convină... Mie, însă, mi-a convenit de minune pentru că — ce mi-am zis eu — în ritmul de unu pe față, unu pe dos, am sa depăn firul acestei Ariadne și poate am sa reușesc să pătrund în labirintul sufletesc al unui actor de haz, adică de har. Deci, ex abrupto:
Magda, te rog să-ți amintești când ai descoperit că ai umor?
Nu-mi aduc aminte când am descoperit ca am umor, dar... talent descopăr mereu că am! Totuși, poate-i mai bine să spun adevărul! N-am conștientizat niciodată acest lucru. Când eram la liceu și mă precipitam spre facultatea de teatru, deși știam că sunt mulți talentați și mă încerca teama de a mă confrunta cu ei, am avut o discuție cu fratele meu mai mare care doar atât mi-a spus: indiferent ce meserie alegi, ori devii cineva ori... Așa ar trebui să gândim cu toții în viață. Pentru că oricât umor am avea — ambiția trebuie să existe.
Spune-mi, ești bucureșteancă?
Profesorul Ion Cojar zice chiar că sunt tipul perfect de bucureșteancă. De curând însă, la o repetiție, maestrul Gonța a lansat ca sigură opinia cum că aș fi olteancă?!
Te-am întrebat nu de altceva, dar voiam să aflu cât teatru și cât cinema ai văzut de mică.
Teatrul m-a încântat dintotdeauna. Teatrul înseamnă pentru mine ce înseamnă și literatura. Adică foarte mult, îmi place, așa cum recitesc anumite cărți, să și revăd piese sau filme. Există replici pe care mi le-am notat ca pe niște maxime de viața. E un soi de experiență pe care astfel am dobândit-o și o prețuiesc. Când mă confrunt cu un spectacol sau cu o carte, din unghiul profesiunii mele, gesturile, cuvintele îmi apar mărite ca sub o lupă. E foarte important și strict delimitat tot ceea ce se petrece pe scenă sau pe ecran, în pagina de proză. Așa cum muzica își are partitura ei, și ceea ce vrei să exprimi trebuie să existe în textul inițial, fie el piesă sau scenariu. Orice rol — spun acum o banalitate — trebuie să strălucească și să fie o bijuterie, nu mă gândesc la natura lui gravă sau pozitivă sau negativă, ci în sine, la semnificația lui particulară, dar și generala.
Când eram printr-a cincea, s-a pregătit la o serbare „Coana Chirița”. Bineînțeles, mi-a revenit cel mai mic rol, Ion, servitorul care se luptă cu cocoșul și căpățânile de zahăr. Comicul personajului e de replica, dar cum nici până azi n-am văzut cum arată o căpățână de zahar, țineam doar mâinile depărtate, într-un chip caraghios. Și fiindcă publicul râdea, eu, plină de încântare, am început să mă uit și în oglindă, să mă pieptăn și să o maimuțăresc pe cucoană. Mă rog, cert este că la sfârșitul reprezentației, lumea a spus că eu am făcut toți banii. Biletele costaseră 5 lei!
Dar la film nu visai?
Drept să spun nici acum nu îndrăznesc să visez... Îmi aduc aminte că rula un film teribil.
Agatha, lasă-te de crime, la care simțeam că mor de spaimă. Era și voga Angelicilor, dar nici vorba să mă văd și eu într-o postură similară. Mă gândeam — asta pe la doisprezece ani — că o să am o fetiță și pe ea o să o fac actriță. Intenția mea fusese să urmez ASE-ul. Dar ca-n bancul cu șoricelul care-i replica elefantului „eu am fost și bolnav cald eram mic”, peste mine a dat o hepatita și mi s-a interzis efortul. Așa ca am zis să încerc totuși la teatru, n-am intrat de prima data, dar a doua oară am reușit. Profesorii din comisie —
Amza Pellea,
Marin Moraru,
lon Cojar râdeau de le săreau ochelarii de pe nas.
Eu turuiam un fragment din „Ingeniosul bine temperat”, proza lui Mircea Horia Simionescu, pasaj intitulat „generozitatea modului”, prelucrat special. Mai aveam în „repertoriu” chiar și „Cântăreața cheală”... În studenție, nu știu cum s-a făcut că la Casandra n-am prea jucat. Colegele mele
Ana Ciontea și Iulia Boroș jucau în „Gustul mierii”, Mirela Nicolau și Ana Maria Călinescu,
Bogdan Stanoevici și
Valentin Voicilă jucau și ei, jucau de zor. Dar daca
Tania Filip era protagonista în piesa lui Eliade. „Ifigenia”, și eu jucam la Teatrul de Comedie în vestitul „Concurs de frumusețe” al lui Tudor Popescu. Actorii începuseră să mă cunoască, în schimb publicul m-a întâmpinat cu... antipatie. Mi s-a întâmplat, ieșind de la teatru, să mă intercalez printre spectatori și, auzindu-le comentariile. să-mi crească inima: „ce nesuferită și enervantă era fata aia, merita să o pălmuiești”. Eu, în culmea fericirii: îmi atinsesem scopul.
Cam în aceeași perioadă, în 1982, luai și un premiu de interpretare la Brașov, la gala teatrului contemporan.
La concurență cu trupe reputate din toată țara, noi, studenții lui Amza Pellea, am prezentat „Între etaje”. Cu acest text, în tradiția teatrului său speculația, Dumitru Solomon a întreprins o introspecție de tip pirandellian în chiar craniul unui artist. Pasionată incursiune spune căci pe acolo se plimbau toate personajele pe care el le chema, le studia, le cizela, le refuza, le sublima, le suprima. Era un veritabil eșafod acest eșafodaj dramatic al muncii de creație. Eu eram cel mai ingrat personaj, gravitând într-o zonă de acuzare, un personaj pe care l-ai fi refuzat citind număr distribuția. Numele eroinei. Madam Trifoi. Dar se vede că mi-a purtat noroc.
Faci parte dintre acei actori care, fără spectaculoasă „regie”, oferă spectacolul propriei lor persoane. Pur și simplu felul de a pronunța o frază — cea mai oarecare cu putință — o încarci de sens, și chiar o inepție poate deveni „misterioasă”.
Găsesc că e foarte frumos să descoperi mereu altceva, cu totul altceva, cu ochii, cu sufletul. Pentru actor filmul poate deveni prilej de studiu, de autoanaliza. Te descoperi mai bine privindu-te. Îți e mai de folos chiar decât ochiul unui om din afara care-ți vede sau nu-ți vede defectele. Lentila aparatului de filmat are, printre altele, și forța de a „tăia” fără părtinire imaginea crudă. Chiar dacă mai intervine și un coeficient de relativitate impus de optica filmării sau de natura personajului. Filmul mai înseamnă și o verificare de alt gen: mijloacele de exprimare sunt altele, fizionomia nu mai rămâne aceeași, corpul arata altfel. Dar numai lucrând poți să-ți păstrezi condiția optimă, starea de alertă. Dacă nu ești stimulat și dacă nu ți se cere, dacă nu ești căutat... Se mai întâmplă, câteodată, să și lenevești, pentru o clipă, să vrei să „intri” în ceea ce ai mai făcut. De când am intrat la institut, pot să mă laud că am avut sentimentul că sunt sigură pe mine, și nu pentru că aș fi fost infatuată, dar e al naturii lucru. Așa trebuie să pășești în meseria noastră, emoțiile, temerile, suspinele, satisfacțiile sunt altceva. La examenul de admitere de care ți-am pomenit că l-am susținut cu teribil aplomb, mie îmi tremura piciorul de parcă băteam step.
Oricum, tracul contează mai puțin în cinema.
Da, te înduioșezi abia când la vizionare rămâi singur, tu și ecranul. De asta, de exemplu, mi s-a părut o aberație ca după ce Forman a făcut
Zbor deasupra cuibului să se încerce și o piesă de teatru după același roman, când filmul izbutise să te facă martor dintr-un unghi privilegiat. Reacțiile nu se conturează la fel în film și la teatru nici pentru spectator, nici pentru interpret. Orice actor reclamă un public, iar aplauzele sunt o formă de manifestare bine instituționalizată Mi s-a întâmplat să joc în turneu în fața doar a șase spectatori, dar am pornit la fel de avântat spre lumea din piesă, iar mâna de oameni a valorat cât o sală arhiplină. La film nu e timp să se sedimenteze nimic. Trebuie să mergi pe spontaneitate. Și rămâi la prima descoperire. Senzația de proaspăt nu o poți reedita de n ori. Iar dacă vrei să faci din nou o dublă pentru că ai impresia că nu-i bine, depinde de ce box-office ai ca să ți se accepte, sau, din contra, ție ți se pare că-i O.K. și când colo...! Păcat că nu există o perioadă de acumulare, de împrietenire cu partenerii, cu tocurile, cu obiectele.
Dar ești as când e să porți „un dialog” cu obiectele, fie ele elemente de recuzită sau pur și simplu articole vestimentare. Mi-aduc aminte cu ce virtuozitate evoluat în chip de japoneză cu galenți și kimono în „Strigoi la Kitahama” de Kobo Abe sau de acele ghete scâlciate care spuneau atâtea despre una dintre „cârtițele” lui Mihai Zoșcenko; cât despre minijupa galbenă cu fermoar negru a personajului lui Baranga, Duo Boboc, ce să mai vorbim. În teatru, dar și-n cinema găsești oricând ceva care să-ți individualizeze personajul, fie că ești itebistă ca-n Sfârșitul nopții, recepționeră ca-n Escapada: candidată le IATC ca-n Prea cald pentru luna mai, medicinistă ca-n Lucrare de control
, escavatoristă ca-n Salutări de la Agigea sau, în Niște băieți grozavi, pontatoare etern îndrăgostită, cu basca pe ceafă, dar capabilă și de o surpriză: apariția în rochie vaporoasă și pantofi cu toc cui. Numitorul comun al eroinelor tale e faptul uimitor că toate respiră savoarea frustă a autenticității maxime. Poate și pentru că ai debutat într-un film numit Ciné-vérité
unde puneai mâna-n foc că-i vorba de o neprofesionistă surprinsă într-un moment penibil de confesiune în fața aparatului de filmat.
Primul care mi-a zis „Motor!"
Geo Saizescu a fost, la niște probe filmate pentru admitere. În institut am făcut, cu
Laurențiu Damian, filmul de care ai pomenit, și cu
Ovidiu Bose Paștina Arta apărării individuale... Pe urmă am tot fost solicitată. Dar una este să ai de spus o replică a lui
Fănuș Neagu care, în
Baloane de curcubeu, sună cam așa „Vrei să vrăjesc ivărul cu un fir de calomfir?”: alta e să pleci de la două pagini e drept, aparținând lui
Marin Preda — și să faci ca viața unui om să se citească în câteva secunde cât durează o unică secvență ca aceea a ospatăriței din
Imposibila iubire. Altceva e sa joci într-o pelicula după Agârbiceanu ca
Flăcări pe comori unde m-au inspirat mult fotografiile din anii 1900 din care am aflat o mulțime de lucruri despre femeile acelui timp: despre felul în care-și controlau ținuta și pozau, despre aerul de delicațele și puritate pe care-I degajă modul lor de a se îmbrăca. Azi, uită-te la mine — o pereche de pantaloni, un tricou, niște espadrile și, gata, am ieșit pe stradă.
Spuneai cândva că în viața de toate zilele ești un om „normal”, dar pe scenă ești cu totul altfel. Între timp, cunoscându-te mai bine, am sesizat și eu... diferența. M-ar interesa să-mi explici cum te împaci cu ridicola condiție a multora dintre personajele tale.
Aș putea să-ți răspund repetând ceea ce se spune despre mine că sunt o persoană „absolut specială”! Dar, chiar să știi, dacă vreau pot fi și urâtă și frumoasa, și deșteaptă și proastă. Sunt unele roluri care îți descoperă o anumită latură și imediat lumea se grăbește să te categorisească: simpatic, antipatic. Actorul e bine să fie complet și complex. E foarte greu, dar de aici vine acea senzație de siguranță și liniște. Uite, recunosc, n-aș putea fi o Julieta ca-n filmul lui Zeffirelli, dar sufletul îmi spune că aș putea face o Julieta a mea în care să se creadă. Am văzut nu foarte de mult la tv o montare „Othello”, în seria integralei Shakespeare, extrem de non-conformistă. Desdemona pe care o iubea Anthony Hopkins nu avea, defel, calitățile recunoscute ale eroinei, dar pentru acest maur ea era femeia visurilor sale. Orice lucru, orice ființă poate deveni frumoasă dacă o îmbogățești și crezi în ea. Ăsta-i și secretul colaborării ideale: încrederea în ceea ce vrei tu și ce vor ceilalți, mănunchiul de oameni care se adună ca să ofere ceva altora. Totul e ca să transmiți, să degajezi, să iradiezi, să curentezi. Amintește-ți-o pe Barbra Streisand ce splendidă putea fi.
Cum rămâne totuși cu ridicolul?
Când rolul te obligă la o postură dezavantajoasă nu trebuie să le simți ridicol, ci să te mobilizezi și să-ți domini personajul. Ca să vii de hac eroilor anormali, pentru asta trebuie să fii tu foarte sănătos moralmente. Cât despre haz, e o treabă foarte gingașă, nu se poate, practic, explica de ce ai haz. Exegeza înregistrează o mulțime de categorii de umor de la sarcastic la șăgalnic. Aș vrea să pot descoperi toate valențele hazului. dar tot așa de tare mi-aș dori să am de-a face și cu tribulațiile necazului, adică să am acces și în zona tragicului. Un pas îl reprezintă rolișorul de acum din „Regele Ioan”, căci lumea lui Shakespeare e înafara oricărui maniheism. Ca să ajungi la miezul unui personaj comic — se știe — nu trebuie neapărat să te folosești de o cheie comică. Axioma cred că e valabilă și invers. Talentul, pentru mine, există și ca o formă a măsurii în toate. Am jucat o vreme împreună cu
Claudiu Bleonț un spectacol pe care singuri ni-I regizasem: „Un bărbat și mai multe femei”. Cele șapte-opt personaje doar le schițam, dar, pentru că existau puncte clare de conflict, tablourile deveneau secvențe concentrate de viață care ar fi putut fi intitulate generic „despărțirea”, „întâlnirea”, „boala”, „emoția” etc. Iar personajele căpătau contur văzute fiind prin prisma febrilității secolului nostru. Și simțeam că sunt și eu câte puțin din fiecare, le veneam astfel în ajutor eroinelor să prindă viață. Pentru că eu încerc întotdeauna, chiar și de una singură, să găsesc rolului începutul și sfârșitul.
Iar datoria mea este să găsesc un final potrivit... Privind firul de lână albastru care se împletește molcom, am certitudinea că urmând-o pe Magda Catone vom ajunge totdeauna la o geană de senin.
